"... n-are drumuri mergătoare". Cam asa începe cea mai cunoscută melodie populară din Buzău, iar în situația de față se potrivește perfect, pentru că am încercat să alerg pe potecile din Munții Siriului, nu să merg. Dacă mi-a ieșit sau nu, vedeți mai jos.
Chiar dacă sunt buzoian, spre rușinea mea, nu trecusem prin zona Siriului decât pe șosea sau cel mult oprind la baraj sau la cascada Cașoca. Deci, era și ceva nou, până la urmă. Oricum, urma să urc in "alergare" vreo 1200 de metri, din nou o premieră, alt nivel față de experiența mea de la Istrița.
Platist în 90 din cazuri, cu pante făcute doar prin parcuri sau pe niște dealuri mai domoale (Blăjani sau Fundeni-Zărnesti, pentru connaiseuri), am încercat în ultimele două luni sa mai adun ceva diferență de nivel, așa cum am putut. Nu era la altitudine însă și nici nu avea specificul unor trasee montane adevărate, iar asta urma să se simtă.
În dimineața cursei, traseul Buzău-Siriu a fost înghițit destul de repede cu mașina, vremea anunțându-se bună, după cum se vedea cerul. Am parcat pe malul apei, langă zecile de masini aflate deja în zonă și am trecut apoi "puntea suspinelor" (unii treceau cu mașina pe chestia aia care se balansa) spre zona de ridicare kituri și start, unde întâlnirile cu ceilalți cunoscuți au curs gârlă. Aveam impresia că mă știu de o viață cu mulți dintre cei din comunitatea SyR, chiar dacă poate doar făcusem cunoștință. Din Cluj, Suceava, Brașov, Buzău, Constanța sau Medgidia. etc, am avut ce vorbi cu oricare. 👌 Nu menționez nume, ca să nu omit pe cineva din greșeală. De asemenea, Morning Runners Rm Sărat erau prezenți la datorie, în frunte cu sărbătoritul zilei: Cosmin. 🥳
M-am regăsit cu Florin, un prieten din copilărie despre care aflasem că merge pe la curse montane, și am hotărât să alergam împreună, pe cât posibil.
3, 2, 1.... start și iată-mă pe traseu. Începutul e frumos, că merge la vale, dar inima îl cam păcălește pe "fratele" creier și îi dai viteza, uitând un pic că ai studiat traseul și urmează "supliciul".
Rezultatul: un frumos 4'28" pe km 1, dar și un puls cam sus, înaintea urcării, fiind nevoie să am reprize destule de mers pentru a îmi regla ritmul. Oricum, Florin, prietenul mai sus menționat m-a încurajat și sfătuit mereu legat de când să merg, când să alerg, când sa mă hidratez etc. Am și eu habar, dar fără experiența înălțimilor, socoteala de pe plat nu se compară cu cea de pe munte. 🏔
Prin pădure ai un pic avantajul că nu vezi prea departe cât ai de urcat, dar odată ajuns la zona cu iarbă, părea că nu se mai termină abruptul, mai ales că îi vedeam în depărtare pe cei care aproape scăpaseră.
Pauzele lungi și dese.... stiti voi. Mersul la pas era cea mai bună variantă pe aici, mai ales că panta era în anumite locuri undeva chiar peste 30%, iar respirația își cerea drepturile.
Cu burdihanul plin și cu încrederea că mai am doar câțiva metri de bifat din elevația pozitivă totală, am dat înainte, urând tuturor din sens opus "poftă bună", în loc de "succes" sau ce se mai zice. 😛
"Ce a fost mai greu a trecut. N-are ce sa mai fie, în afară de stâna aia de care zicea Edi" mi-am spus în sinea mea și m-am alăturat altor alergători încrezători pe lunga coborâre. Erau și câțiva de la maraton, care renunțaseră la traseul lung și mergeau cu noi, iar atmosfera una plăcută, cu glume, Ro-Alert de ursoaică cu pui în depărtare, copaci căzuți pe traseu și câțiva stropi răzleți.
Am trecut fără probleme și de stâna nr 2, iar câinii erau așa de plictisiți, de am bănuit că s-au săturat cu cei de pe primele locuri. 😜
De aici, a început distracția adevărată. Cred ca eram undeva pe la km 15-16, dacă nu mă înșel, iar XRace trebuia să îmi rămână în memorie ai cu altceva în afara de faptul că am mâncat ca un porc la punctul de alimentare. 🐖 De fapt, tot ceva ce le place porcilor a urmat, adică o ploaie torențială care mi-a pus la încercare echilibrul pe noroi și printre bălți. Mă gândeam că, dacă nu pic în fund până la final, sunt chiar meseriaș și chiar mi-a reușit asta. 😎 De asemenea, mi-am adus aminte de tipul care era în fața mea pe urcare și era încălțat în pantofi de alergare de asfalt. Patinaj cred că a facut, nu alta. ⛸
Pe această cale, vreau să mulțumesc public celui care a inventat pungile cu fermoar (acum când scriu, aflu că e un american născut în România, pe nume Steven Ausnit). Cheia de la mașină și telefonul mobil au fost singurele obiecte de pe mine scăpate neudate pentru că au fost protejate de niște pungi luate de la magazinul ala mare suedez cu mobilă tip Lego, chiftele cu dulceață și hot-dogi la 1 leu 50.
Chiar dacă poate aș fi scăpat mai bine cu o geacă de ploaie serioasă (aveam, dar am lasat-o în mașină), nu regret deloc că am avut doar o foiță și șapcă impermeabilă. La început, am încercat să evit bălțile și torenții de pe drumul forestier, dar după ceva timp nu am m-am mai obosit să le ocolesc prea mult. Poate sună un pic pompos, dar aici ajunsesem să alerg natural, cu tot corpul dedicat aceluiași lucru. Un fel de "flux in alergare", cum zice cartea cu același nume. La un moment dat, am văzut o remorcă pe care mi-o aminteam de la încălzire și am știut că mai este foarte puțin. Am băgat viteză (ultimul km în 4'40"), terminând frumos, cu chiote și sărituri (măscărici style 🤡).
La final, din nou dezmăț culinar, cu un plus dat de tochitură și bere, apoi mi-am stors totul de pe mine, am trecut la țoalele uscate și am mai socializat cu ceilalți "nebuni", aplaudând concurenții care soseau.
Pentru amatori, las si linkul de Strava
📷 Fotografiile de mai sus au fost realizate de mine sau sunt preluate dintre cele făcute de fotografii XRace (Fisheye & co.)
Spor(t) în toate!
