Anul sportiv 2021

Cam asa ziceau la TVR pe vremuri, atunci cand faceau un rezumat al performantelor sportivilor romani la Campionate Mondiale, Europene sau Jocuri Olimpice.

Asa fac si eu acum, cu prezentarea pe scurt a celui mai bun an sportiv din "cariera". Apropo de asta, m-am apucat mai serios de treaba abia la 32 de ani, iar schimbarea de prefix nu mi-a adus criza varstei mijlocii, ci niste performante cu care ma pot mandri, ca alergator amator ce sunt. Toate acestea au fost realizate, antrenandu-ma "dupa capul meu", bazandu-ma insa pe experienta stransa deja si pe comunicarea cu alti "obsedati". M-am bucurat de ture pitoresti pe soseaua semi pustie spre dealurile si viile de la Zilisteanca-Soresti, unde nu odata m-am intalnit cu animale salbatice de toate felurile (caprioare, iepuri, vulpi, ulii, pasari calatoare, stani cu ciobani prietenosi, caini un pic mai "hateri" si peisaje de tot felul), dar si prin bezna IOR-ului, acesta fiind terenul propriu de joaca in Bucuresti. 

Pe scurt:
- am bifat peste 2000 de km alergati anul asta, mai exact 2033,5;
- cea mai buna perormanta din "cariera" pe distantele de 5 km (19'43"), 10 km (41'01") si Semimaraton (1h29'53");
- participarea la unul dintre cele mai importante evenimente mondiale de alergare (Maratonul Londrei), ce-i drept editia virtuala;
- am reusit sa ajut cateva cauze caritabile, strangand cat am putut pentru acestea

Mai jos o sa las povestile celor trei episoade mai importante din "sezonul" 2021:

1. "TENCHEI" (Bucharest International 10k, 19 septembrie 2021)

Inscris inca din 2019, am asteptat cursa asta cu destul interes, fiind un moment in care sa imi testez si nivelul, dar si sa fac un nou PB pe "Tenchei". Asta a fost si numele echipei, dand ceva probleme organizatorilor. Am avut doi coechipieri pe cinste. Prima este Ana-Maria, care atrage premiile ca un magnet. Este o legenda care spune ca are mai multe podiumuri decat antrenamente. Al doilea e un baiat foarte modest, atat de modest, incat mi-a zis de mai multe ori inainte de cursa ca as fi mai bun ca el. In cursa insa "mi-a dat fum". Eduard il cheama. 😉

Ajuns cu vreo ora inainte de cursa, am avut timp de clasica socializare si de o incalzire usoara. Desi se anuntase un pic de vant, vremea era ideala, cu frunzele copacilor stand linistite la locul lor. M-am gandit pe loc ca ar merge un negative split cu primii 5k undeva pe la 4'10" pe mie, iar apoi sa decid cum sa fac.

Start...

De data asta, nu m-am mai bagat in fata, plecand undeva pe la randul 5, si fiind nevoie sa fac ceva slalom pana pe la Arcul de Triumf, asta in timp ce incercam sa nu pierd din viteza. Aveam in plan, daca se va putea, sa ma tin proape de Marius Enescu sau Edi (coechipierul mentionat mai sus). Primul era mai in spate, iar coechipierul o luase la sanatoasa. Am reusit sa fac ce imi propusesem, dar eram pe la 3'55" dupa km 1, ceea ce se simtea cam dur pt mine.

                                       

M-am lasat mai usor (a se citi ~4'04"), agatandu-ma de diverse grupulete, dar pastrand contact vizual constant cu un grup din fata mea, unde era si Marius. O perioada am alergat alaturi de un baiat fara o mana, demn de tot respectul meu.

Km 4-5.

Mai multa temporizare. Am fost tentat sa trag pentru a prinde "gruppetto" de care va ziceam mai sus, dar iarasi partea aia de creier mi-a zis: "Ce faci, ma?! Ii prinzi acum pe aia, dar te tai dupa 2 km si ajungi in genunchi. Taci si trage constant, fara fartlek sau alte prostii." La Piata Victoriei am luat in viteza o gura de iso. Nu stiu daca aveam nevoie, dar macar mental a ajutat un pic.

Km 6

Dupa intrarea pe Buzesti, vantul care lipsea cu desavarsire la Arcul de Triumf a zis ca n-ar fi rau sa bata un pic. Ghici din ce directie? Mi-am zis ca e ok, daca este asa acum, ca o sa bata din spate pe Calea Victoriei la intoarcere. Tot pe aici s-a petrecut o intamplare de povestit. N-am mai spus asta niciodata, dar pe mine ma motiveaza suplimentar, daca ma enerveaza ceva/cineva la cate-o cursa (dar si in alte aspecte personale si profesionale). De ce zic asta? Pentru ca pe curba din Buzesti spre Dacia, un "bizon" cu masina direct proportionala cu nesimtirea incepuse sa gesticuleze la adresa noastra. Probabil nu putea sa ajunga pana la saormaria de la coltul strazii cu bolidul, iar mersul pe jos "este pentru saraki". Atunci am spus niste vorbe care nu imi fac cinste (mi-am cerut si scuze concurentilor si voluntarilor din jur, dupa aceea), dar pe care nu le regret, gandindu-ma bine. Cateodata trebuie ca nesimtitilor sa le vorbesti fix pe limba lor.

Km 7-8

Stiti ce ziceam de vant mai devreme. Aia ca "o sa bata din spate pe Calea Victoriei". Cred ca Murphy, ala cu legile lui anti logica, ar trebui sa adauge inca una pentru alergatori. "Daca e sa bata vantul la vreo cursa de alergare, atunci sigur va fi din fata". Ajungem iar la Piata Victoriei, unde ziceam ca am primit Iso la dus. La intoarcere, cand teoretic ai avea nevoie mai multa energie, se servea doar apa. E doar o observatie, ca oricum nu aveam de gand sa fac vreo pauza atunci. Kilometrii 6-8 au fost cei mai slabi, dar parca au trecut pe nerasuflate. Poate ar fi trebuit sa accelerez un pic si as fi castigat cateva secunde, dar asa am simtit atunci.

De remarcat un tip care alerga mai mereu un pic in fata mea (in maiou alb. Am aflat si cum il cheama mai apoi), care cred ca s-a oprit de 10 ori pe margine, dar a continuat de fiecare data, mereu osciland in fata/spatele meu.

Km 9

Dupa letargia precedenta, am zis ca nu mai este mult timp, daca vreau sa ma remarc si, mai mult inconstient, am accelerat. Se vedeau ultimii concurenti care erau la dus pe Kiseleff, noi eram cam rarefiati pe traseu, iar pe mini "bucla" (nu stiu cum sa-i zic altel), de pe Ion Mincu am avut ocazia sa-i salut pe amicii care erau cu 2 minute in fata mea. Inapoi pe bulevard si vad imediat ca sunt la 4'09" pe mie, ceea ce este datator de speranta. Ma salut cu Tudor, caruia ii multumesc si pentru poze. Incerc sa provoc vreo doi baieti sa tragem impreuna (unul de la Unstoppable si inca unul cu plete, din ce imi amintesc), dar ei nu prea mai au benzina si ma duc singur. Imi luasem ca reper pentru accelerarea finala momentul cand o sa fi aproape de Arcul de Triumf, iar acesta aproape venise.

Km 10

Sa bagam in ultima treapta de viteza. Ca la orice cursa, momentul cand vezi poarta de finish este cel mai frumos. Indiferent cat de obostit esti, prinzi un pic de energie suplimentara. Spre mirarea mea, l-am ajuns pe Marius, acesta replicandu-mi-se ca am alergat prea incet, de vreme ce aveam rezerve pentru sprint. Am incercat sa il provoc la un sprint in doi, dar el, baiat fin, m-a lasat si de data asta. Imi aminteste de un moment similar pe la MIB 2018 parca.

Am scos 3:50 pe mie in ultimul km, cu accelerare la ~3:20 cand am trecut peste covorul de final.

Am terminat in 41'27" cei 10 km. Ceasul meu a aratat 41'24" pe 10,07 km, semn ca am alergat destul de bine pe trasa ideala, aratandu-mi si un PB pe 10km de 41'01". La rece, acum zic ca poate daca as fi mers constant cu 4'05"-4'10" pe mie, trageam speranta la un timp sub 41 de minute.

Statistic vorbind, dintre cei 466 de concurenti, am terminat pe locul 61 la general (pe site se gasesc doar clasamente la individual, respectiv echipe). La masculin am fost pe 53 din 290 de participanti, cu un loc 13 din 54 la M35-39. Se poate si mai bine, poate chiar sub 40', cu ceva antrenament specific, dar sa nu-l maniem pe Dumnezeu. 

Din pacate, nu am putut sa ma bucur de glorie, premierea fiind programata mult prea tarziu, dupa parerea mea. De fapt, este a doua oara cand iau un podium, precedenta fiind la Istrita in 2018 (M35+ la o cursa montana de 10 km), si acolo tot absent la premiere. Acum am si o cupa, singura din "palmares".

2. London Marathon 2021 virtual (3 octombrie 2021)

Deși nu a fost inițial in plan și nici nu am avut pregătire specifică, am avut privilegiul de a alerga un maraton întreg in 2021. De ce spun asta? Pentru că, inițial, planul pentru toamna asta era cel făcut din 2019, cu "Tenchei" și MIB, care beneficiau de antrenamente pentru distanțe de pana în 21 km, iar totul mergea bine. Între timp însă, cam acum 2 luni a apărut o propunere de nerefuzat. Primul motiv a fost faptul că urma să reprezint cauza copiilor de la Fundația Copii în Dificultate (alături de Marian-Adrian Presuceanu și Daniel Osmanovici) pe care i-am mai sprijinit și cu alte ocazii. Al doilea a fost că eram invitat să particip la una dintre cele mai prestigioase competiții de profil: London Marathon. Doar ediție virtuală, nu la fața locului, dar oricum... 😎

Mi-am zis că mă voi duce de plăcere și să stau bine cu psihicul, că fizicul nu va fi gata sigur pentru un 42k. Între timp, am reușit să strâng câțiva bănuți pentru copiii cu probleme îngrijiți de fundație și va recomand sa donați în continuare, dacă vreți și puteți: https://www.justgiving.com/campaign/CID-Dan

Așadar, vine ziua cursei, pe care plănuisem să o încep pe la 4 dimineața. Cu câteva zile înainte, a început să se strice situația legată de restricțiile pandemice și se punea chiar problema să nu poată ieși deloc chiar și  "înțepații". 😷 Nu a fost să fie, așa că mi-am pregătit bagajul (rucsac de trail cu niște batoane energizante, magneziu, isotonic, un tricou de schimb, plasturi și un prosop) cu o seara înainte și la ora 4 eram în picioare. Câteva tabieturi, vremea părea ok, un pic răcoare (5-6 grade) și la drum. 🏃

Prima parte a fost o pustietate absolută aproape. Vreo două ture de IOR, nu am întâlnit pe nimeni, iar abia apoi au apărut câțiva oameni ieșiți la plimbare, singuri sau cu prietenii patrupezi. 

Deja aveam aproape 10 km și m-am întâlnit cu primul partener de alergare. Robert H m-a "scos la lumină", prinzând răsăritul în cei 15 km parcurși împreună. În acest timp în nici nu am simțit cum se înghițeau kilometrii, vorbind, făcând poze etc.

Preventiv, hidratarea era in grafic, energizarea la fel, iar rezervele erau în plan.

După km 25 am avut vreo 2 ture în care am fost singur, dar parcul începea să se populeze un pic și am primit o nouă veste bună. Pe la km 30, mi s-a alăturat al doilea suporter, colegul meu de serviciu Cornel, ieșit să își rodeze un pic noile Hoka Rocket. Da, din ăia care aleargă singuri 😁 Am profitat de ocazie și am făcut și eu un Pit stop de câteva minute pentru schimbarea tricoului și trecerea de la bandană la șapcă.

De aici a început cea mai grea perioadă, cu coapsele, gambele și încheieturile picioarelor protestând pe rând. Noroc că aveam companie și am mai uitat un pic de dureri. Aici s-a simțit cel mai mult lipsa de antrenament pe distanțe lungi. 
Am rămas din nou singur pe la km 39 și mai aveam doar drumul până acasă pentru a termina totul. Da' de unde?!?!? Uitasem să va zic. Aplicația de la London marathon mă "furase" deja de pe la început și se adunaseră vreo 2-3 km de adăugat față de Garmin. 😡 Pe de altă parte, partea frumoasă a aplicației sus menționate era că, după fiecare milă parcursă, se auzea un comentator cu sfaturi și curiozități, dar și uralele publicului, ca și cum ai alerga pe lângă Westminster Abbey sau pe Tower Bridge. Frumos, mai ales că te mai ducea cu mintea și în alta parte. 
Am ajuns să fac aproape 45 de km, cu gândul de a ma opri la o covrigărie, pentru un dezmăț post cursă. Luându-mă după comentatori și afișajul care arăta 42,2 (deci, mai mult de 42,195, cât a alergat sărmanul Phedippides), am zis să dau stop la cronometru. Șoc și groază!!! Se pare că am oprit cu vreo 20 de metri mai devreme, așa că am fost nevoit sa încarc manual fișierul gpx pe site-ul lor. Imediat am ingurgitat pe nerăsuflate un covrig și o felie de pizza, asezonate cu o doză din celebra băutură carbogazoasa inventată la Atlanta.

Locul nu mai contează, m-au durut picioarele putin, iar la duș am descoperit un pic de sânge la un deget. În rest, totul ok. 😎

3. Maratonul International Bucuresti (semimaraton, 31 octombrie 2021)

Punctul culminant al sezonului 2021 de alergare pentru mine, “cursa curselor” sau cum vreti sa-i spuneti. Totusi, doar o competitie la care am participat, ca amator in ale sportului. Desi pasiunea asta se duce cateodata spre un pic de dependenta, e bine sa ne dam seama unde sa o separam fata de prioritatile adevarate in viata, iar unii dintre cei care citesc postarea asta stiu despre ce vorbesc.

Asadar, inscris inca din perioada pre-pandemie (undeva prin oct 2019, pe motiv de taxa redusa), am “stresat” bula in continuu cu #semisub1h30. Planul era sa incerc marea cu sarea anul trecut, dar poate e mai bine ca s-a anulat/amanat. Dupa cum stiu ca ma simteam atunci, cred ca erau sanse mai mici.

Intre timp, au fost doi ani, 2020 si 2021, in care am incercat sa progresez organic. Chiar daca nu am avut un program personalizat de antrenamente, am incercat sa imi folosesc experienta si cunostintele pentru a imi duce la indeplinire planul. Cate un pic din fiecare: mancare echilibrata (nu am renuntat la nimic, dar masura a primat), reducerea alcoolului si a acidulatelor si cross training (pe langa carat copiii in brate si cateva mici activitati casnice, am incercat sa imi fac un obicei cu flotari, abdomen, plank, stretching etc). Normal, antrenamentele specifice de alergare au fost meniul principal, cu intervale, tempo, long run sau easy.

Totul a mers conform asteptarilor, cu alternarea “pregatirii” in IOR/Ozana sau pe campurile de la tara, iar cursele intermediare (“Tenchei” si Maratonul de la Londra virtual) mi-au confirmat ca sunt unde trebuie. Cu cateva saptamani inainte de cursa, o mica raceala m-a facut sa reduc un pic intensitatea, aparand pentru prima data ideea ca e posibil sa nu iasa cum ma asteptam. Am trecut peste moment si reintrasem pe trasa ideala, cu putin timp inainte, in special psihicul fiind foarte bine pregatit. Cu 2-3 zile inainte, o alta situatie aparuta (unii dintre voi stiu), m-a facut sa cred tot mai mult ca voi lipsi. Cum ziceam si mai sus, este bine sa ne stim prioritatile in viata, familia fiind prima si abia apoi pasiunile. Din acest motiv, in mare parte sambata dinainte (adica cu vreo 24h inainte) eram 80% sigur ca voi mai incerca alta data, asta fiind compromisa. Totusi, pana la urma, s-au aliniat cumva planetele si in ceasul al doisprezecelea (nu era chiar 12, ci undeva pe la 8 seara ) am avut “verde” la participare. Schimbarea orei de toamna mi-a dat un plus de somn, dar tot a trebuit sa ma trezesc la 4:30, ca sa pot ajunge de la Buzau.

“Dimineataaaa pe racoareeeeeee” zice un cunoscut refren. Asa si eu, “calare” pe bidiviul sud-corean, in drum spre capitala. Apropo, are “21” pe placuta de inmatriculare, adica exact distanta in km a semimaratonului. Un scurt popas la benzinarie si amandoi eram alimentati. Ce-i drept, sandvisul meu nu mi-a picat foarte bine si burta a facut un scurt protest, dar nimic special. Cafeaua, in schimb, si-a facut datoria si iata-ma in Bucuresti la ivirea soarelui. In doi pasi si trei miscari, am ajuns la Piata Constitutiei, unde mi-am ridicat kitul de participare si am luat pulsul zonei.

Pentru ca mai era timp suficient (cam o ora) pana la start, a fost vreme de socializare cu toti cunoscutii prezenti (membri SyR si nu numai. Nu-i scriu, ca sa nu uit pe cineva), dar si de o incalzire adecvata, pe ture, alaturi de Chef Umberto si Catalin H, prin parcul Izvor. Tot atunci, am luat hotararea sa alerg doar in pantaloni scurti si tricou, singurul accesoriu suplimentar fiind “buff-ul” primit in kitul de participare. Nici prea cald, nici prea frig, suficient ca sa nu adaug nimic cu maneca lunga si nici sa nu fie nevoie de sapca.

Sa trecem la fapte. Terminand incalzirea si vizita la toaleta un pic cu intarziere, am fost nevoit sa ma strecor printre toti ceilalti participanti, pentru a ajunge cam in zona pe care o credeam eu potrivita de plecare. Da, nu aveau sectoare de start, ca in alti ani, iar asta a dus la amestecarea concurentilor mai lenti in partea din apropierea portii de pornire. Nu am nimic cu ei, dar trebuie totusi sa ne cunoastem lungul nasului si sa nu-i incurcam pe ceilalti.

Start.
Am trecut pe sub poarta in cateva secunde si m-am pus pe facut slalom cu atentie. Dupa cateva sute de metri m-am lipsit de masca obligatorie la plecare, si am aruncat o privire in spate, sa vad pe unde este steagul alb al pacemaker-ului de 1h30’. Era destul de in spate pentru ca reusisem sa pornesc bine si, spre surprinderea mea, avem un suflu bun, chiar si la un ritm de 4'06" pe primii 2 kilometri.

Trecand pe linia dreapta de pe Bd Unirii, pe acel fals plat (usoare urcari si coborari) mi-am zis ca sunt un pic cam repede, asa ca am temporizat un pic, in ciuda entuziasmului si a formei bune de moment. Trebuia sa las rezerve pentru final, iar “iepurele” de obiectiv era inca in spate la vreo 200 de metri chiar. Ca de obicei, am inceput sa ma prostesc la fotografi si sa incerc sa anim un pic spectatorii, chiar si pe cei nemultumiti ca nu ii lasau politistii sa traverseze.  Apropo de suporteri, am avut onoarea sa fiu aplaudat pe la km 3 de o campioana olimpica la maraton. Doamna Constantina Dita sustinea concurentii, undeva prin zona Bibliotecii Nationale. 😎

Km 4 a adus intalnirea si salutarea elitelor de pe contrasens, dar si cu cei din spate, atunci cand eu eram cel de pe sens opus. A fost singurul moment in care am luat o sticla de apa, celelalte doua opriri fiind doar pentru un pic de isonic baut din mers. Oricum, hidratarea fusese facuta cum trebuie si inainte de cursa, asa ca nu am simtit nevoia.

Am trecut cu usurinta si peste usoara urcare de pe Berzei, venita cam repede ca sa puna probleme, iar pe la Buzesti, un “spectator” mi-a confirmat inca o data intamplarea din aceeasi zona de la BI10K, strigandu-ne sa mergem pe camp sa alergam.

Kilometrii 5-11 au fost cu o precizie de metronom, ritmul mediu fiind exact ce trebuia (~4'14" pe mie), intrand in vorba cu alti participanti si oprind doar o data la alimentarea de la Arcul de Triumf.

Pe la km 12, am primit un sfat de la un alergator din apropiere, sa nu mai vorbesc prea mult, ca imi voi pierde suflul. 😁 Nu sunt genul sa tac, asa ca am continuat, chiar daca mai incet. Cred ca, totusi, avea dreptate (sau macar mi-a indus ceva in subconstient), ca in perioada urmatoare am inceput sa simt primele semne de oboseala si am incercat sa alerg impreuna cu grupurile cu care eram "vecin".

Pe la km 14-15 am fost prins de grupul din jurul pacer-ului, cu care am incercat sa stau. Aici a urmat perioada cea mai dificila, in care am avut cateva ganduri ca nu voi reusi, recunosc asta. Fix peste starea mea cam pesimista, aici a intrat si bucata mizerabila (la propriu) de Cismigiu. Desi am luat si un pahar de iso, faceam eforturi considerabile sa ma tin dupa grup. Ramaneam un pic in urma, iar apoi sprintam ca sa ii ajung pentru ca am crezut ca daca pierd contactul, nu voi mai putea recupera deloc. M-am intalnit prin zona Kogalniceanu si cu Oana S, de la care am luat un pic de “energie”, dar si niste sfaturi parintesti de tehnica alergarii. 🏃 O sa tin cont pe viitor, dar atunci, cred ca oboseala isi spunea un pic cuvantul.

Dupa km 17, cu coborarea spre Splai, am reusit sa tin pana la final ritmul dorit, iar confirmarea primita de la Adrian (pacer de 1h30') ca suntem in grafic, mi-a dat energie suficienta. In plus, atat “iepurele”, cat si un alt baiat din grup aveau in jur de 1.85-1.90m inaltime, asa ca m-am postat in spatele lor, ca sa nu tai eu aerul.

Intre timp, ceilalti au “decolat” de langa noi, ramanand doar eu in grupuletul cu “stegarul”, terminand in 1h29'10", timp official. Pentru ca ceasul meu nu adunase inca cei 21.1 km, am mai facut o mica bucla pentru metrii ramasi. Mi-am preluat apoi medalia si am avut ragazul sa imi aplaud prietenii si sa le fac poze. 

Am mai socializat un pic, m-am "tras in poze" si apoi am luat-o tiptil spre provincie, nu inainte de a mai sustine cativa concurenti de la maraton care inca nu terminasera (in special, Marius, concentrat ca un cyborg 😉 ).

Gata, obiectivul e indeplinit. Yesss. 👏 Nu mai pun hastaguri de genul, iar pentru moment nu am in plan nicio cursa pe 2022. 

Pe final de an, am reusit sa imi si indeplinesc targetul de 2021 km pe anul acesta (depasind), chiar daca la un moment dat eram destul de in urma. Ca un defect profesional din jobul de analist financiar, am urmarit aproape in continuu variatia actualelor (realitatea din teren) vs ce am estimat. Ca sa fie totul bine si sa nu puna "conducerea" intrebari, variatia finala a fost foarte mica, daca ma compar cu "forecastul". Pot face si un powerpoint cu un tabel, un grafic frumos, daca va intereseaza 😜

Va las in continuare sa va "delectati" si cu cateva poze de la alergarile de zi cu zi (ordinea este aleatoare). ;)

La multi ani tuturor si sa avem un 2022 cum ne dorim!

Multumiri pentru poze: Tudor Atanasiu, Radu Neagu, Oana Trif, Robert Herman, Cornel Musat, Viorel Tabara, APhoto si cartea "27 de pasi" (Tiberiu Useriu).

Toamna se numără...botoșii

Titlul de mai sus este o combinație între anotimpul frumos în care ne aflăm și denumirea pe care o dau eu încălțărilor pentru pasiunea principală: alergarea.
De când n-am mai scris despre asta, s-au strans ceva noutăți, care mai de care mai interesante (pentru mine măcar): o premieră pe trail, dar și o performanță mult așteptată pe asfalt, așa că așezați-vă confortabil, că urmează un mic roman.
Așadar, pe 22 septembrie a avut loc botezul pe poteci, la treia ediție a Istrita Escape, competiție de trail running care se desfășoară la pe dealurile de lângă Sărata Monteoru. Deci acasă, cum s-ar zice, dacă te uiți în buletinul meu. Cum de ceva timp aud de la prieteni ce frumos e la montane, că e diferit de șosea și plat, am zis că trebuie să încerc și eu, deși e mai greu cu antrenamentele specifice.
Intenția era de ceva timp, înscrierea  însă a fost făcută abia prin august, așa că știam cum îmi voi petrece ziua de naștere (cu o mică marjă): Fun Run-ul de 9km, că nu era de mine orice distanță mai mare, chiar la debut. Problema era că nu aveam încă pantofi de alergare off road, dar nici nu prea aveam unde să-i folosesc...încă. Prin urmare, la început a fost vorba doar de creșterea un pic a diferenței de nivel din antrenamente, încălțămintea fiind aceeași ca până atunci, adică Brooks-ii de asfalt. Abia după ce am cumpărat primii mei „botoși” de trail (de la Decathlon), m-am familiarizat puțin cu alergatul pe poteci, dacă putem numi așa coclaurile de prin IOR (în afara aleilor negoițiene), cu vreo două ture, mai mult pentru acomodarea cu pantofii.

Încă o chestie care m-a încurcat un pic, pe plan motivațional, psihologic sau cum vreți să-i ziceți, a fost părerea cuiva că aș avea șanse la podium sau chiar la câștigarea cursei respective. Poate avea un pic dreptate, avand în vedere că nu prea e concurență și eu am crescut un pic nivelul pe plat/asfalt, dar pentru un debutant mi se părea cam exagerat. Oricum, nu am refuzat ideea și am încercat să mă informez foarte bine teoretic despre traseu (Multumiri Tanti Mița și Edi pentru descriere). Principalele temeri erau legate de o posibilă rătăcire (fiind „virgin” în curse pe poteci), dar și de cum o să merg pe urcările și coborârile mai dure (cele de peste 10%).
Vine ziua cursei. Am ajuns la Sărata Monteoru cu vreo 45 de minute înainte (avantajul celor care stau la maxim juma' de oră de mers cu mașina), însoțit de galerie (copilul, soția și soacra, ultima fiind fascinată de câtă lume în colanți era pe acolo). Am preluat rapid pachetul de participare (destul de bogat, pentru o cursă mică: tricou tehnic, vreo 3 batoane diferite, o sticlă de Vitamin Aqua și niște autocolante) de la aceeași persoană cu estimările de podium, drept pentru care îi mulțumesc încă o dată pentru ajutor la treburile administrative. Timpul rămas până la start l-am petrecut socializând cu membrii SYR (și nu numai) prezenți pentru curse, atât buzoieni de-ai mei, cât și bucureșteni veniți să se bucure de dealurile de la curbura Carpaților.

Timpul până la start a trecut destul de repede. Mai o conversație, mai o ureche la Edi care explica „dacă nu vedeți marcajul timp de un minut, vă întoarceți unde l-ați văzut ultima oară”, mai o vizită într-un loc unde până și regii merg singuri și cu încălzirea am rămas cam restant (a doua oară, după SMIB din primăvara asta). Oricum a ieșit un pic de stretching, iar ora 10 putea să vină.
Așadar, mă infiltrez ușor printre oamenii de la poarta de start, undeva în linia 4-5,alături de câțiva cunoscuți. După ce am pus ceasul să mă găsească pe GPS, timpul a fost umplut cu o clasică pălăvrăgeală cu prietenii și aproape am uitat de ce venisem. Băi, ce oameni si organizatorii ăștia! Să nu te lase să termini o discuție, că POC pistolul și trebuia să plecăm în cucerirea Istriței!
Cu chiu cu vai, reușesc să dau drumul la ceas (Garminul meu o ia mai greu, dacă sunt deja în mișcare) și pornim la drum. De la bun început mi-am dat seama că partea aia cu posibila victorie era sortită eșecului, pe motiv că la cursa mea erau prezenți și 3-4 tineri de la Gloria Buzău care au luat-o iepurește la sănătoasa. De asemenea, am ochit încă vreo doi băieți cam la categoria mea, care plecaseră bine și cu care mă gîndeam că ar fi fost mai bine să țin ritmul. Grupul din fața mea era mai mare, dar nu știu câți erau de la cursa scurtă la care participam eu. Oricum, am reușit să țin un 4:20 pe mie pe bucata de asfalt și apoi cam 5 pe mie pe bucata de drum forestier, timp în care s-a simțit un pic încălzirea insuficientă.

Până aici, pe o pantă medie de cam 4%, am și depășit, am fost și întrecut de alți concurenți, dar încă nu se făcuse separarea față de cei de la semi și maraton. Unul dintre depășiți a fost chiar un junior dintre cei care plecaseră ca din pușcă, dar mi-a zis că a fost doar „iepure” pentru colegi pe primii kilometri. ”I-auzi, și aici e cu iepuri, nu doar la Berlin”, mi-am zis în minte bucuros că am depășit și un ”profesionist”.
După un pic peste 3 km, începea noul pentru mine. Venea marcajul verde spre stânga, specific celor de la 9 km, pe când ceilalți (albastru) făceau dreapta. De aici a început înclinația mai mare pe urcare prin pădure, dar și „singurătatea alergătorului de cursă lungă”, pentru că ne despărțeam de frățiorii mai mari și mai mulți de la cursele adevărate. Bănuind ce va urma, am încercat să reduc un pic viteza înainte de a intra pe zona mai grea, măcar pentru a-mi regla respirația. Pe moment am stat aproape de doi băieți (tot amatori, dar sub 30 de ani), dar ușor-ușor i-am depășit, îndepărtându-mă. În ciuda unor momente în care am mers la pas, fiind lovit de realitatea lipsei de experiență, am reușit să mă duc peste 10 pe mie destul de rar, dar gâfâiam cam tare și probabil pulsul era sus. Mă uitam destul de des la ceas și făceam calcule în cap cât ar mai fi până în punctul de maximă altitudine unde era și check point 5 (realimentare). Am reușit să ies din pădure și am știut că mai e un pic de urcat (vreo 500 de metri), dar oboseala se adunase și parcă nu mai ajungeam. Într-un final, am revăzut marcajele albastre de la maraton, cu care ne reîntâlneam, și se auzeau niște voci, semn că masa era gata. Și, într-adevăr, era. Deși nu foarte bogată, avea cam tot ce trebuie: apă, cola, ciocolată, portocale, lămâi, banane șiiiiiiii....BRÂNZĂ. Așa cum chelului îi trebuie tichie, eu eram curios prima dată pe ce loc sunt. Voluntarii de acolo mă asigură că pe 3, dar se pare că nu era chiar așa. Oricum, a ajutat la moral foarte mult. Revenind la masă, nu am fost prea calic, luând doar o gură de apă care m-a „revergorat” repede. Aș fi luat și brânză, dar nu merge fără roșii și o ceapă de Buzău.
De aici, să ne rostogolim la vale zic, că am trecut de jumate. Prima dată, pe un drum frumos prin pădure unde singurele ființe întâlnite au fost niște cai, până în zona celebrei băncuțe din descrierea de pe net, iar când a venit a doua poiană am băgat viteză la maxim. Observ că am prins chiar și 3:18 pe mie. Asta înseamnă vreo 18 km pe oră, dar atunci nu știam asta, că mi-am impus să am ceasul setat să arate doar timpul total și distanța (pentru orientare mentală).
Deja se vedea stațiunea, iar la trecerea pe langa livadă am făcut cunoștință cu unul dintre fotografi și un nene cu vacile care nu știa „unde aleargă oamenii ăștia”.

Pe aici se vedea bine în față și în spate, fiind astfel convins că e cam asigurat locul (care o fi ăla), iar apoi am intrat în pădure din nou. Aici „ține-te Dane” că se cobora cam brusc și puteam avea un accident spectaculos dacă nu îmi stăpâneam pornirile de a merge tare. Kalenjii și-au meritat banii din plin, „ABS-ul” încorporat făcându-și treaba foarte bine. Panta cam mare și un mic moment de rătăcire (la propriu, vreo 20 de secunde în care m-am uitat după marcaje) au făcut să iasă doar un 5 pe mie în zona aia.
Pe ultima bucată, panta era mai domoală, iar finalul venea pe nesimțite. Cam tot pe nesimțite a apărut și „iepurele” depășit de acum 5 km, care a trecut pe lângă mine ca intercity-ul prin Rîmnic, și dus a fost. Ca să glumesc, nici piedică nu am avut timp să-i pun. Imediat, am ieșit la asfalt și am știut că este gata, fapt confirmat de finișul de după câteva sute de metri.

Medalie de final, hidratare, poze, ceva socializare din nou, aplauze pentru restul finisherilor de la fun și gata. Doar bănuiam pe ce loc am ieșit, calculele zicându-mi un 6-7, confirmat ulterior. Îmi pare rău că nu am putut sta mai mult să îi susțin și pe cei de la semi si maraton, dar și pentru că n-am prins fasole (nu era gata încă).

Confirmarea a venit după amiaza, datorită unui om cu suflet mare, căruia i s-a făcut milă și a luat prima mea diplomă din cariera de amator alergător (merci Ana, dar nu te iert că mi-ai băut limonada și că m-ai ținut de vorbă la start). Deci, loc 6 la general și 3 la categoria M25+, cu un timp oficial de 47:59 pe cei aproape 9 km. La anul poate mai bine, dar poate și mai lung, adică semi. Păzea!

După asta, să revenim la altitudini mai joase și viteze mai mari, adică la asfaltul cel de toate zilele, pentru că în 3 săptămâni după Sărata Monteoru urma Maratonul București 2018, proba de semimaraton. În linia tuturor anilor, începutul de octombrie a venit și cu o amenințare de raceală (gât și nas un pic rebele), dar alimentația, vitaminizarea și ușorul repaus de câteva zile m-au ajutat să-mi revin și nu am avut probleme.
Pe scurt, alergările de antrenament au fost structurate și așezate pe vreo 5 luni, începând imediat după proba de 10 km de la Semimaratonul București din mai. Am încercat să variez foarte mult (pe cont propriu, dar si la alergările cu Adidas Runners Bucharest), acest lucru ajutându-mă la creșterea vitezei, condiție absolut necesară pentru a avea șanse la timpul dorit: sub 1 oră și 40 de minute la MIB 2018. Pentru detalii, interesații pot consulta Strava.

Profit de moment să menționez că anul acesta, pentru prima dată, am încercat să-mi asociez participarea la cele două competiții de toamnă cu o acțiune de strângere de fonduri pentru Fundația Copii în Dificultate. Chiar dacă, teoretic, s-a finalizat, încă mai puteți să-i ajutați foarte simplu, prin plata cu cardul AICI.
Sărim peste alte detalii și ajungem la ziua cursei, care m-a găsit în parametri buni, cu "ORL-ul" funcțional, alimentația și hidratarea ca la carte (multe lichide cu câteva zile înainte, vitaminizare naturală și o masă ușoară, dar energizantă, la prima oră), somnul făcut (spre deosebire de alte dăți) și moralul destul de ridicat. Știu, sună ca la profesioniști, deși eu sunt un amărât de amator pasionat. Tot un detaliu organizatoric este acela că, am decis să alerg echipat cu un tricou Adidas, chiar dacă în pachetul de participare nu se mai găseste așa ceva, de vreun an. Este vorba despre cel negru, primit pentru prezențe la Adidas Runners Bucharest, în multe din serile de joi de anul acesta. Aceeași comunitate mi-a oferit și un partener de alergare cu un obiectiv apropiat, așa că erau speranțe de un rezultat bun.

Ca de obicei, pe 14 octombrie ajung la "locul faptei" încă de pe la ora 8, ocazie cu care am timp de socializare și alte activități necesare: am lăsat rucsacul la garderobă, am mers de două ori la toaletă (lichide multe plus un pic de frig), m-am întâlnit cu Dan, camaradul de 21 de kilometri și un pic și am făcut o încălzire+stretching cum trebuie (cu scurt timp înainte de start, ca să fie corpul pregătit). Printre altele, m-am reîntâlnit cu un fost coleg de cămin din facultate, care "întâmplător" era comentatorul tv al evenimentului care a acaparat centrul capitalei. Așadar, pentru prima dată se transmitea și la televizor Maratonul International București, iar Look Sport este "vinovatul".
Între activitățile mai sus menționate, mi-am făcut timp să asist și la părțile mai interesante ale cursei mai mici, de 10 km, și anume startul și finalul.

Ca și cu alte ocazii, nu am înteles logica organizatorilor de a pune mai devreme cursele mai scurte. Poate pe motive de organizare, voluntari, arbitri etc, dar pentru cineva care aleargă 42 și ceva de kilometri contează orice grad în plus.
Vine și ora 9:30, care mă găsește în grupul care va lua startul de la sectorul B, zona amatorilor cu ambiții mari. Ceasul pregătit, luasem un gel energizant (trăiască Decathlon), am zărit și iepurii de 1h40 la care ar trebui să mă raportez până la finish (Eduard, principal purtător de aripioară), joc de glezne ușor.....5...4...3...2...1...START.

Pe primele sute de metri am fost în dubii între a mă abține să fiu luat de valul care pleacă tare de obicei și a băga un pic mai tare (în slalom, deci nu era așa ușor) ca să recuperăm cele câteva zeci de metri pierdute față de pacemakeri. Cum-necum, reușim să-i depășim și ne propunem să îi menținem în spate, de siguranța obiectivului.

Ajunși la prima trecere prin Piața Constituției (1 km și un pic), se mai rarefiază aglomerația, iar ritmul ținut este undeva pe la 4:30 pe km. Altă dată aș fi spus că e cam repede, dar acum mă simțeam confortabil și speram să nu pierd prea multe secunde pe final. Îmi repetam în minte, dar îi spuneam și lui Dan de mai multe ori să nu ne grăbim, pentru a rămâne cu rezerve suficiente pentru final, mai ales zonele de urcare din ultimul sfert de traseu.
Clasic, șirul de oameni se îndreaptă spre Piața Unirii, pe lângă noile fântâni "anterizene", apoi spre Alba Iulia. STOP. Nu mai este Piața Alba Iulia pe traseu, acesta fiind modificat neanunțat, trezindu-ne că întoarcem la 180 de grade încă de la Biblioteca Națională, dar până la urmă a fost mai bine, fiind scutiți de un kilometru în plus cu soarele în față pe falsul plat de pe marele bulevard.
Trecem cu ritm de metronomi înapoi pe la Unirea, luăm preventiv un pic de apă și avansăm pe splai, aruncând câte un ochi în spate la "stegari", și observăm că stăm încă foarte bine, adunând constant câte 10 secunde. Pe de altă parte, pe cei de la 1h30 i-am pierdut foarte repede din vedere, rămânând să ne mulțumim cu soluția de mijloc. Deja trecuse cam o treime din cursă și ziceai că mergem pe tempomat, cu 4:30 și un pic pe mia de metri.

Pe la km 6,5 venea prima încercare, urcarea de pe strada Berzei, dar cele câteva sute de metri rampă la 3-4% nici nu s-au simțit. Aici a fost momentul în care m-am gândit că aș putea accelera, alături de câțiva amici, care m-au depășit, dar mai bine că am rămas în viteza mea, că nu aș fi făcut față mai rapid. Avansăm spre Piața Victoriei, pe o cale Buzești împărțită cu mașinile (se putea, totuși, închide complet, pentru câteva ore), iar în fața guvernului nu suntem întâmpinați de jandarmi, ci de o fanfară în toată splendoarea.
De aici, începeam să mă simt mai în largul meu, fiind pe traseul spre serviciu, iar fiecare prieten cu care mă vedeam din sens opus (traseul se întorcea la Arcul de Triumf) era câte un motiv de creștere a moralului, bătut palma și încurajări reciproce. Pe partea serioasă, nu prea îmi dădeam seama unde va fi punctul de hidratare, ca să-mi pot calcula momentul când să iau gelul cu gust de caramel sărat. Acesta parcă se tot amâna, ocazie cu care am început o ușoară scădere a mediei pe kilometru, până la întoarcerea mai sus menționată, unde era și masa cu de toate.

Viteza a fost un pic redresată pe Calea Victoriei, odată cu efectele poțiunii minune, probabil, dar trecusem de jumătate și deja începeau să se simtă ușoare semne de oboseală. Nu mă laud, dar cred că am abordat excelent diferențele de nivel din jurul Sălii Palatului. Am lăsat-o mai încet pe coborâre, deși exista tentația de "a da blană", și am reușit să urc lejer spre Novotel, fără a mă resimți deloc.
Referitor la înclinații, era de-abia începutul, pentru că urma partea "frumoasă" de pe Elisabeta. Începem cu o coborâre în ritm normal, apoi...ȘOC...din nou se schimbă traseul pe care îl știam și intrăm în Cișmigiu pentru o tură de 1 km. Pentru multă lume, aici a fost un fel de purgatoriu (sper că nu folosesc un termen prea forțat, dar mi se pare o metaforă potrivită): aleea cu destule gropi, "aripile" pacemakerilor încurcate de crengile mai joase ale copacilor, existând chiar și cazuri de oameni aproape să renunțe chiar aici (bravo Marius, că te-ai adunat și nu ai renunțat, până la urmă). Pentru mine nu a fost decât o scădere a vitezei (cea mai scăzută medie kilometrică de până atunci, km 16 în 4:40), una din cauze fiind o ușoară bătătură cauzată de frecarea șosetelor, dar nu a fost nimic care să pună probleme speciale. Aaaa, uitasem... ca să nu cad pe roșu la combustibil, am luat iar niște apă plus o gură de isotonic de la masa amplasată la intrarea în parc.

Din nou o bucată de relaxare, dac-o putem numi așa, cu întoarcerea de la Kogălniceanu și apoi a venit ultima urcare serioasă, unde au fost "omorâți" mulți care nu au mai avut energie pentru acea bucată aflată după km 17 al semimaratonului. Reușind să administrez din nou cum trebuie "cățărarea de categorie specială Col du Cercul Militar" (a se citi #cincipemie), deja vizualizam finalul. Făceam calcule și îmi ieșea că mai e cam o șeptime de traseu.
Cobor sprințar pe lângă CEC și Muzeul de Istorie, unde mă întâlnesc și bat palma cu amicii de la Adidas Runners, de la care îmi iau o doză suplimentară de energie, dar aveam nevoie de ceva mai mult.

Sunt depășit de un cunoscut (bravo Liviu, chiar nu mă așteptam!), iar pe kilometrul 20 am realizat contraperformanța celui mai slab ritm, dar chiar și ăsta a fost "prestat" la targetul pacerilor de 1h40. Deci, practic, obiectivul era 99,9% îndeplinit.

Venind ultimul kilometru, îi propun partenerului de alergare să accelerăm, dar el "din politețe, mă lasă doar pe mine și ne despărțim prieteni.

Mă revăd cu același Marius care nu se simțea foarte bine în Cișmigiu și care nu îmi dau seama unde mă depășise apoi, alături de care "băgăm a cincea" spre poarta de final și il depășesc cu doar 3 secunde. Mă uit la ceasul oficial care arată 1:36:17 și sunt foarte mulțumit.

Imediat, mă uit și la ceasul de la mână, dar acesta arăta doar 21 de kilometri FIX, drept pentru care mai alerg ușor încă 100 de metri cu medalia la gât ca să se facă distanța de semi și pe Garmin. Ciudat, pentru că tot traseul eram cu 100-200 de metri avans față de borne, iar la final a fost invers.
Pentru amatorii de statistici, tura pe Strava este AICI, în clasament am fost pe locul 151 din 2303 la general, 148 din 1673 la masculin (ups, doar 3 fete m-au depășit, dintre care pe una o cunosc personal. Bravo Loredana!) și 65 din 624 la categoria de vârstă M35-44. Timp net: 1:35:57.

Relive 'Morning Oct 14th'

       

De asemenea, felicitări și celorlalți care și-au depășit performanțele sau, pur și simplu, s-au simțit bine alergând. Nu-i menționez, că sunt foarte mulți, dar au toată aprecierea mea.
După final, am mai pierdut vremea pe acolo, cu hidratare, fructe, jocuri pe la standurile sponsorilor și socializare cu prietenii, numai bune pentru o revenire cum trebuie. Aceasta a fost completată și de o ieșire la terasă cu câțiva dintre membrii SYR, ocazie de comentat cum ne-a ieșit fiecăruia cursa.

Acum, că s-a încheiat sezonul oficial pe 2018, în mod normal ar trebui să anunț obiectivele viitoare. De data asta nu mai există (încă!?), dar voi continua să alerg mai mult de plăcere. Asta nu înseamnă că va fi neapărat încet, ci voi continua să variez. Curse? Probabil voi merge la cele unde angajatorul este sponsor (Gerar și Maratonul Internațional Brașov), pacemaker la SMIB/MIB 2019 (dacă mă primește Gabi Solomon) și Istrița Escape (revin pe teren propriu, cu siguranță). O mică intenție ar fi să ajung și la Ciucaș X3, dar vedem, în funcție de mai mulți factori.
Neoficial, mi-aș propune să mă apropii de 20 de minute pe distanța de 5 km (acum este 21:33) și să depășesc borna de 1000 de km alergați pe 2018 (920 momentan). Un mic accident casnic mă ține deocamdată (la ora când scriu aceste rânduri) indisponibil.
Oricum, activitate fizică va fi din plin, mai ales cu "șeful" familiei, care e pus pe alergat în toate direcțiile cu foarte multă energie.
În final, mulțumesc pentru poze Istrița Escape, Adidas Runners Bucharest și Bucharest Marathon
Numai respect...și un pic de mișcare.