Treceţi batalioane române Carpaţii!

Se pare ca a cam devenit un eveniment aparitia unu articol pe acest umil blog.
Ca sa contrazic statistica si pentru ca am mai bifat o parte din tara in condica pelerinajelor mioritice, va prezint in cele ce urmeaza (stiu, suna a formulare tip :) ) ultima tura facuta de Sandero si prietenii lui (adica noi).
Cum ati ghicit si din titlu, am fost in Moldova......aaaaa....pardon, greseala eronata., in Ardeal, zona cunoscuta si ca Transilvania de catre fanii Dracula si printu' Charles (o sa vedeti ca nu degeaba l-am introdus si pe el in naratiune).
Planurile de calatoria imi circulau de mult timp prin cap, asa ca doar perioada potrivita si cativa arginti de cheltuiala mai trebuiau. Perioada aleasa a fost uichendul prelungit de Rusalii, cativa bani de cazare, drum si cheltuiala erau, asa ca sambata, dis-de-dimineata (a se citi ora 5:30), paraseam Bucurestiul in directia nord-vest cu un itinerar bine stabilit. Cine ma cunoaste stie ca sunt in stare sa calculez traseul, obiectivele de vizitat si orele mai ceva ca o agentie de turism.
Centura libera, autostrada cu 3 masini pana la Ploiesti si racoarea de dimineata au facut sa ajungem cat ai zice peste pe valea Prahovei si apoi la Brasov. Neatentia m-a facut sa pierd ceva timp ratand intrarea pe varianta, dar am castigat traversarea unui oras frumos si viu...chiar si la 8 dimineata.

Curand am ajuns in zona impanzita de biserici fortificate sasesti situate pe drumul spre Sighisoara. In fiecare sat era cate una, dar singura care ne-a interesat era cea din Viscri (Weiss Kirch=Biserica Alba). Trebuie sa recunosc, publicitatea de la tv a fost unul din motive. Desi drumul de legatura de la E60 e ca vai de mama lui, iar saracia multora dintre locuitorii zonei, evidenta, zona avea o simplitate si un farmec aparte. Probabil de asta a fost atras mostenitorul (sau nu?!) coroanei britanice atunci cand si-a cumparat o casa modesta in sat. Cand zic modesta, nu exagerez deloc. De curiozitate, am vrut sa vedem care este si am intrebat localnici pana cand cineva ne-a spus ca este chiar cea langa care oprisem. Nu iesea cu absolut nimic in evidenta, cel putin pe din afara. In rest, satul este un colt de ev mediu in care s-au integrat perfect micii comercianti-manufacturieri, dar si proprietari de pensiuni din zona, totul fiind construit sau renovat in stilul satului vechi transilvanean. In tot acest decor, forfoteau si destui straini (mai degraba englezi, din ce am observat) veniti la relaxare sau munca (un grup de studenti, impreuna cu profesorul faceau practica la restaurarea cetatii).

Revenind la drum neted, am inaintat spre inimea Ardealului, urmatoarea oprire fiind la Targu Mures. Motivul? Nu vreun obiectiv turistic (o sa mergem si acolo, dar alta data), ci un mare blocaj, datorat harniciei asfaltatorilor. Dupa repaosul fortat, prin caldura care aparuse deja, am continuat drumul, oprirea proxima fiind la Salina Turda.

Auzisem de bine si mi s-a confirmat banuiala. Salina este o capodopera, combinatie intre munca de milioane de ani a naturii si cea de 150 de ani a oamenilor. Coborarea incepe fara sa anunte ceva special, iar dupa cateva sute de metri de coborare lina, apare spectaculosul: o cavitate imensa sapata in sare, pana in fundul careia se ajunge cu doua lifturi de cate 13 etaje. Ajuns in fundul pamantului, descoperi o lume paralela: parc de distractie, jocuri, barcute, chiar si loc unde poti cumpara ceva de baut sau mancat, toate puse in valoare de luminile atarnate de tavan sau aranjate in forme futuristice.

Dupa o combinatie de coborare cu liftul si urcare pe scari, am revenit la caldura de afara. Clujul ne astepta. In scurt timp, coboram dealul Feleacului si ajungeam in vechea Napoca, unde am gasit repede pensiunea din zona centrala care urma sa ne fie casa pentru o seara. Imediat, lasand-o pe Simona Halep "singura in fata Sharapovei", am iesit la explorerea orasului, nimerindu-ne fix in perioada de final a TIFF, cu actori, organizatori si decoruri special pregatite pentru ultimele filme si festivitatea de premiere. Ce mai colo-ncoace! Ma simteam ca la Hollywood :)

Lasand cinematografia cu treaba ei, am profitat de timpul avut la dispozitie pana seara si, desi oboseala se simtea deja, am facut un tur al centrului istoric cu tot ce are acesta mai frumos: stradute, piete, biserici, cladiri istorice, dar mai ales aerul de oras vestic. Mie mi s-a parut un Sibiu mai mare, tinzand spre metropola. Spre inserat am luat cina chiar in buricul targului, la o terasa de fite, nas in nas cu cativa actori. Ne-am facut apoi siesta cu o ultima plimbare nocturna si paturile au fost cei mai buni prieteni peste noapte.

Duminica dimineata am fost printre primii vizitatori ai superbei gradini boanice, o adevarata oaza in mijlocul orasului. Daca n-am fi stiut ca la doi pasi sunt strazile pline de masini, senzatia ar fi fost cu siguranta ca suntem intr-o padure, undeva in creierii muntilor sau chiar in jungla. Pe langa toate astea, trandafirii erau infloriti in zeci de culori, creand un peisaj de pastel.

Parasind Clujul chiar in ziua de Rusalii, ne-am indreptat spre Apuseni, traversand cateva sate in care oamenii inca tin la traditii si se indreapta ritualic spre biserica. Usor, pajistile de la campie si dealurile au lasat locul padurilor si am ajuns in zona lacului Belis-Fantanele unde am avut un scurt popas, dupa care drumurile de munte erau ale noastre.

Cand spun "drum", nu ma refer la o sosea, ci la un drum forestier cu rang de DN, exact prin zona pe unde acum cateva luni a cazut un avion, gasit cu greu de cativa localnici. Padure cat vezi cu ochii si un drum bombardat, asa ca imi inchipuiam cum ar fi sa ai nevoie sa te deplasezi pe acolo pe timp de iarna. Chiar daca nu a fost asa lunga, datorita starii precare, bucata asta prin salbaticie a parut interminabila. Totul pana cand, intr-un final, am ajuns la civilizatie, in inima Tarii Motilor, zona cu cele mai multe pesteri si relief carstic din Romania.
Trebuia sa profitam de specificul zonei, asa ca am descoperit imprejurimile, cele mai interesante fiind Pestera Ghetarul Scarisoara (unde se conserva perfect un strat de 16m de gheata, iar stalactitele si stalagmitele sunt din acelasi "material") si Poarta lui Ionele, speciala pentru prezenta liliecilor inauntru. Toate astea le-am vazut printre reprize de ploaie rapida de vara.

Stiu, mai erau multe locuri de vazut prin zona, dar seara ne-a prins in drum spre Alba Iulia. Promit sa revin cu alta ocazie cand sa am mai mult timp la dispozitie pentru Cetatile Ponorului, Groapa Ruginoasa sau alte obiective.
Cetatea Marii Uniri m-a impresioanat inca o data, acum fiind complet renovata insa. In luminile serii, atractia principala din Alba Iulia primea deopotriva localnici si turisti intre zidurile perfect conservate si reabilitate. E un loc in care te poti plimba, relaxa, reculege, admira arhitectura sau sta pur si simplu la terasa, simtindu-te bine intr-o ambianta de vechi readus la viata.

Aici hotelul nu era chiar in centru, dar proaspat inaugurat, confortabil si cu servicii de calitate. Drept urmare, am dormit bine, urmand ca ziua de luni sa ne aduca inapoi in Bucuresti.
La plecare, inainte de a ne orienta spre capitala, am dat un scurt ocol catre unul din locurile transilvanene incarcate cu o mare semnificatie spirituala si patriotica: Mănăstirea Râmeț. Situata intr-un colt de Rai, in cheile cu acelasi nume, locasul impresioneaza prin rezonanta, atat la propriu cat si la figurat. "Clopotul ce bate la Râmeț" nu e doar o figura de stil. Are o sonoritate aparte care se potriveste perfect in ordinea si frumusetea locului, spargand linistea intr-un mod placut.

De aici incolo, prin caldura de inceput de iunie, ne-am avantat (cat se putea, ca autostrada Sebes-Sibiu e deschisa pe bucati) spre sud-est, oprindu-ne pentru o racoroasa destindere in fosta capitala cuturala europeana. Aici, am fost oarecum dezamagiti de mult laudatul Muzeu al Satului, care nu impresiona cu nimic, in mod special. Poate doar ca era mult mai mare decat cel de langa Herastrau. Se prea poate sa fi nimerit intr-o perioada de amenajari si renovari, asa ca parerea mea ar putea fi distorsionata.

Pentru ca revenirea sa se petreaca in hopuri, pana acasa am mers cu destule pauze, atat din motive obiective (din nou asfaltari in zi de sarbatoare), cat si din initiativa proprie: o oprire la un restaurant in Valcea. Ca fapt divers, portiile de mancare au venit dupa o ora si jumatate, cand ne pregateam sa plecam, foamea fiind singurul motiv pentru care ramasesem.
Undeva spre seara, bucla s-a inchis, asa ca asteptam urmatoarea tura. Se pare ca nu vor mai fi asa de lungi prin tara. Ori va fi mai mult timp la dispozitie, ori distante mai scurte, ori avionul ne va duce catre alte zari.
Numai respect.

Oktoberfest se intoarce

Intamplator sau nu, iesirea externa din 2013 s-a potrivit sa fie exact la un an dupa cea din 2012, dar acum chiar ca titlul se potriveste cu locul. Anul trecut a fost o ocazie speciala, dar acum asa a fost sa fie, incadrandu-se in obiceiul nostru de a face astfel de excursii toamna sau primavara.
Specificul a fost un pic altfel. N-a mai fost doar un city-break, ci un mic circuit in Bavaria sudica, totul cu plecare si sosire din Munchen.
Ca de obicei, plecarea dis de dimineata de la Otopeni pe o vreme racoroasa, ocazie cu care mi-am atras cateva critici referitoare la vestimentatie: "trebuia sa-ti iei o geaca mai groasa". Dupa un zbor relativ scurt, presarat cu sforaiturile unui cunoscut lautar pe scaunul din spate, am ajuns pe Franz Josef Strauss Airport, unde ingerul pazitor parea sa aiba dreptate. Era o ceata groasa, de o taiai cu cutitul.

Dupa formalitatile de iesire, ne-am orientat rapid spre iesire si am cautat sa luam trenul spre oras. Inainte de asta, am cheltuit cativa banuti pentru a nu fi luati pe nepregatite daca apare controlul. Aici, vreau sa va recomand Bayern Ticket, daca planuiti sa faceti o excursie asemanatoare. Este un abonament valabil o zi intreaga pe toate mijloacele de transport in comun din Bavaria, fara trenurile IR sau IC. Costa 22 de euro pentru titular si cate 4 euro pentru fiecare persoana in plus. Singura restrictie e faptul ca se poate folosi, in zilele lucratoare, doar dupa ora 9, pentru a nu te calca pe picioare cu "oamenii muncii".
Dupa frigul romanesc si ceata din aeroport, am reusit sa reduc din diferenta in momentul in care soarele a patruns prin geamurile trenului de pe linia S-Bahn (suburban). Am schimbat cu U-Bahn la Ostbanhof si, in scurt timp, eram la hotel. Pentru ca nu puteam prelua camera de la ora 10 dimineata, am lasat bagajele la receptie si am plecat la plimbare, urmand sa revenim seara.
In centru, ziceai ca e manifestatie, dar era o simpla zi de sambata combinata cu un meci al lui Bayern peste cateva ore. Slalomand printre suporteri si turisti, am descoperit la pas zona pietonala centrala cu primaria, cele doua biserici monumentale (Fraukirche si Peterskirche), portile Karlstor si Isartor, dar si cu piata Viktualenmarkt, un amestec de tarabe si de terase la care se bea bere, cu mic, cu mare. Apropo, se bea bere peste tot, chiar si pe trotuare vedeai diversi indivizi cu sticlele in maini, in limitele decentei. Oktoberfest-ul se terminase de vreo doua saptamani, dar euforia nu se stinsese. Sau sa incerc sa-mi inchipui ce a fost atunci?

Ajungand pe malul Isar-ului am intrat la Deutsches Museum, un interesant muzeu de stiinta si tehnica, urmat de o dupa-amiaza dominata de peisaje de toamna pe malul apei, dar si prin Englisher Garten si Olympiapark, doua dintre cele mai frumoase parcuri muncheneze.

Dupa ce am admirat minunile tehnicii la BMW Welt, am avut vreo doua tentative de a intra la Hofbrauhaus, dar au fost sortite esecului. Poate si pentru ca era o sambata seara, in berarie nu aveai loc sa arunci un ac: un amestec de bavarezi si turisti veseli cu halbele si farfuriile de mancare pline, intr-o combinatie de harmalaie si muzica traditionala.

Pana la urma, desi era racoare, afara era foarte placut si ne-am "târât" pe stradute, ajungand intr-un final la hotel pentru a face cazarea si prima portie de odihna. Sfarsitul episodului 1.
Duminica am parasit capitala Bavariei. Pentru prima data, am folosit susnumitul si multlaudatul abonament. Asadar, nu prea matinali, dar nici prea intarziati, ne-am prezentat la gara pentru a lua trenul catre Fussen, oraselul situat la capatul Romantic Road. Usurel, trenul a parasit Munchenul si suburbiile sale, oprind apoi in statii cu nume inpronuntabile, iar dupa ceva timp, a inceput sa se schimbe si peisajul, dealurile mai inalte si muntii aparand in decor.

Pe la orele pranzului, debarcam in cochetul orasel de la poalele Alpilor, un fel de Brasov mai mic si mai curat. Nimic spectaculos, insa. Ieseau un pic in evidenta doar cetatea care domina orasul de sus si strazile centrale. Pe una dintre acestea, cateva zeci de localnici vindeau de toate sub forma unui targ de vechituri.

Intorcandu-ne la gara, am asteptat autobuzul care in 10 minute ne-a dus la Hohenschwangau, satul in care ne-am instalat tabara pentru urmatoarea zi. Aici, aceeasi poveste cu cazarea, deci, sa descoperim zona mai intai si apoi revenim la hotel.
Principalul obiectiv al zonei este castelul Neuschwanstein (incercati sa pronuntati din prima, va rog), construit de un print bavarez cu ceva lipsuri la mansarda, si care a fost inspiratia celor care au creat logoul de la Disney. Acesta, dar si celalalt castel (care poarta numele localitatii), sunt situate relativ in oglinda, intr-o zona mirifica in care se intalnesc muntele cu sesul, cateva lacuri sporind frumusetea zonei.

Asadar, "hai sa mergem la castel". Ne-am orientat rapid catre locul de unde se cumpara bilete si ne-am asezat la coada, dar surpriza!!! Nu mai erau bilete pentru Neuschw......., desi era in jur de ora 1 dupa-amiaza. Am aflat ca se intra doar in grupuri insotite de ghid la anumite ore si, fiind duminica, s-au terminat mai repede. Ni s-a propus sa luam pentru a doua zi, dar am refuzat politicos, noi urmand sa fim departe in acel moment. Macar de afara trebuia vazut castelul, asa ca ne-am asezat la o alta coada pentru a astepta mijlocul de transport oficial pana sus: caruta care venea la un interval de aproximativ jumatate de ora.

Dupa un mers la pas al cailor, am ajuns sus, am facut poze, am admirat peisajul, am facut poze, am admirat arhitectura, am facut poze, poze, poze.

Intorcandu-ne, am vazut celalalt castel si am savurat vremea frumoasa pe potecile pline de frunze si zona de langa lacul Alpsee.

Seara a fost primul si singurul moment in care monstrul ploaie s-a zbatut un pic, dar eram deja in camera.

Inceputul unei noi saptamani ne-a prins, conform programului stabilit in avans, in drum spre o noua destinatie din circuitul bavarezo-alpin. De data aceasta, trebuia sa taiem si o bucatica din Austria, in frumoasa zona a Tirolului. Pentru ca nu putea lipsi si elementrul surpriza, acesta a aparut in povestea noastra sub forma autobuzului galben cu un sofer neprietenos. Spre rusinea mea, nu am stiut ca abonamentul nostru nu este valabil pe autobuzele care merg catre Reutte in Tirol. Stiam ca merge pe trenuri, dar acelea erau operate de catre Deutsche Bahn (caile ferate germane). Dupa cateva minute in care am incercat sa ne intelegem cu soferul (el in germana, noi in engleza) care ne arata intruna ceasul, am decis sa ramanem in autobuz, platind biletul.
Fara sa ne dam seama ca am trecut in alta tara, peisajul fiind la fel, am ajuns in Reutte, de unde am luat trenul catre Garmisch-Partenkirchen. De aici incepea peisajul montan spectaculos, calea ferata traversand cateva vai verzi cu case si ferme presarate ici-colo, totul in umbra culmilor stancoase de peste 3000 de metri.

Dupa ce am trecut pe langa Zugspitze, cel mai inalt varf din Germania, am ajuns in faimoasa statiune de ski, unde am gasit destul de repede hotelul, fiind primiti ca la carte. Ce-i drept, a costat si ceva mai mult.

Dupa informatiile noastre, dar si ajutati de amabilitatea gazdelor, am inceput explorarea. Prima oprire, arena de sarituri cu schiurile, celebra pentru ca aici are loc una din etapele Turneului celor 4 Trambuline.

Imediat in apropiere, incepea una dintre cele mai frumoase zone vazute in aceasta mini-vacanta: canionul Partnach (Partnachklamm in germana). Cu o mica reducere, datorata faptului ca eram cazati in oras, am intrat in cei cativa kilometri unde apa a facut adevarate minuni in piatra, iar poteca se impletea pe langa aceasta creand privelisti uimitoare.

Spre seara, "inapoi la civilizatie" cu o plimbare stradala printre casele frumos pictate, specifice in Garmisch. Pe nesimtite, intunericul s-a lasat in timp ce am savurat cativa carnaciori asezonati cu o bere alba intr-un restaurant traditional. La hotel, o scurta balaceala la piscina si cateva minute la sauna au fost binevenite inainte de ultima noapte bavareza.

In ultima zi, ne-am intors de unde am plecat. Revenind in Munchen, mai intai am vazut cateva locuri cu care ramasesem restanti din prima zi. Palatul Nymphenburg, situat undeva spre marginea orasului a fost un prilej de relaxare, in aceasta bucata de traseu fiind nevoiti sa caram toate bagajele dupa noi.

Aici merita povestita o intamplare care arata nivelul natiei pe care am vizitat-o. Din cauza unui accident, o anumita linie de tramvai nu circula, dar imediat un taxi ne-a preluat, transportandu-ne gratuit.

 O ultima tura prin Munchen, presarata cu cateva mici cumparaturi, s-a incheiat cu drumul catre aeroport, de unde am fost "expediati" inapoi in tara. La Otopeni am fost nevoit sa fac prima comparatie, intalnind la iesire un taximetrist care astepta "sa pice ceva".

Inapoi acasa, la job, la grijile si bucuriile romanesti. Nu promit un loc anume pentru urmatoarea escapada, dar simt ca va fi tot in spatiul anglo-saxon, european sau chiar de peste ocean (vise, deocamdata).
Numai respect.