Oktoberfest se intoarce

Intamplator sau nu, iesirea externa din 2013 s-a potrivit sa fie exact la un an dupa cea din 2012, dar acum chiar ca titlul se potriveste cu locul. Anul trecut a fost o ocazie speciala, dar acum asa a fost sa fie, incadrandu-se in obiceiul nostru de a face astfel de excursii toamna sau primavara.
Specificul a fost un pic altfel. N-a mai fost doar un city-break, ci un mic circuit in Bavaria sudica, totul cu plecare si sosire din Munchen.
Ca de obicei, plecarea dis de dimineata de la Otopeni pe o vreme racoroasa, ocazie cu care mi-am atras cateva critici referitoare la vestimentatie: "trebuia sa-ti iei o geaca mai groasa". Dupa un zbor relativ scurt, presarat cu sforaiturile unui cunoscut lautar pe scaunul din spate, am ajuns pe Franz Josef Strauss Airport, unde ingerul pazitor parea sa aiba dreptate. Era o ceata groasa, de o taiai cu cutitul.

Dupa formalitatile de iesire, ne-am orientat rapid spre iesire si am cautat sa luam trenul spre oras. Inainte de asta, am cheltuit cativa banuti pentru a nu fi luati pe nepregatite daca apare controlul. Aici, vreau sa va recomand Bayern Ticket, daca planuiti sa faceti o excursie asemanatoare. Este un abonament valabil o zi intreaga pe toate mijloacele de transport in comun din Bavaria, fara trenurile IR sau IC. Costa 22 de euro pentru titular si cate 4 euro pentru fiecare persoana in plus. Singura restrictie e faptul ca se poate folosi, in zilele lucratoare, doar dupa ora 9, pentru a nu te calca pe picioare cu "oamenii muncii".
Dupa frigul romanesc si ceata din aeroport, am reusit sa reduc din diferenta in momentul in care soarele a patruns prin geamurile trenului de pe linia S-Bahn (suburban). Am schimbat cu U-Bahn la Ostbanhof si, in scurt timp, eram la hotel. Pentru ca nu puteam prelua camera de la ora 10 dimineata, am lasat bagajele la receptie si am plecat la plimbare, urmand sa revenim seara.
In centru, ziceai ca e manifestatie, dar era o simpla zi de sambata combinata cu un meci al lui Bayern peste cateva ore. Slalomand printre suporteri si turisti, am descoperit la pas zona pietonala centrala cu primaria, cele doua biserici monumentale (Fraukirche si Peterskirche), portile Karlstor si Isartor, dar si cu piata Viktualenmarkt, un amestec de tarabe si de terase la care se bea bere, cu mic, cu mare. Apropo, se bea bere peste tot, chiar si pe trotuare vedeai diversi indivizi cu sticlele in maini, in limitele decentei. Oktoberfest-ul se terminase de vreo doua saptamani, dar euforia nu se stinsese. Sau sa incerc sa-mi inchipui ce a fost atunci?

Ajungand pe malul Isar-ului am intrat la Deutsches Museum, un interesant muzeu de stiinta si tehnica, urmat de o dupa-amiaza dominata de peisaje de toamna pe malul apei, dar si prin Englisher Garten si Olympiapark, doua dintre cele mai frumoase parcuri muncheneze.

Dupa ce am admirat minunile tehnicii la BMW Welt, am avut vreo doua tentative de a intra la Hofbrauhaus, dar au fost sortite esecului. Poate si pentru ca era o sambata seara, in berarie nu aveai loc sa arunci un ac: un amestec de bavarezi si turisti veseli cu halbele si farfuriile de mancare pline, intr-o combinatie de harmalaie si muzica traditionala.

Pana la urma, desi era racoare, afara era foarte placut si ne-am "târât" pe stradute, ajungand intr-un final la hotel pentru a face cazarea si prima portie de odihna. Sfarsitul episodului 1.
Duminica am parasit capitala Bavariei. Pentru prima data, am folosit susnumitul si multlaudatul abonament. Asadar, nu prea matinali, dar nici prea intarziati, ne-am prezentat la gara pentru a lua trenul catre Fussen, oraselul situat la capatul Romantic Road. Usurel, trenul a parasit Munchenul si suburbiile sale, oprind apoi in statii cu nume inpronuntabile, iar dupa ceva timp, a inceput sa se schimbe si peisajul, dealurile mai inalte si muntii aparand in decor.

Pe la orele pranzului, debarcam in cochetul orasel de la poalele Alpilor, un fel de Brasov mai mic si mai curat. Nimic spectaculos, insa. Ieseau un pic in evidenta doar cetatea care domina orasul de sus si strazile centrale. Pe una dintre acestea, cateva zeci de localnici vindeau de toate sub forma unui targ de vechituri.

Intorcandu-ne la gara, am asteptat autobuzul care in 10 minute ne-a dus la Hohenschwangau, satul in care ne-am instalat tabara pentru urmatoarea zi. Aici, aceeasi poveste cu cazarea, deci, sa descoperim zona mai intai si apoi revenim la hotel.
Principalul obiectiv al zonei este castelul Neuschwanstein (incercati sa pronuntati din prima, va rog), construit de un print bavarez cu ceva lipsuri la mansarda, si care a fost inspiratia celor care au creat logoul de la Disney. Acesta, dar si celalalt castel (care poarta numele localitatii), sunt situate relativ in oglinda, intr-o zona mirifica in care se intalnesc muntele cu sesul, cateva lacuri sporind frumusetea zonei.

Asadar, "hai sa mergem la castel". Ne-am orientat rapid catre locul de unde se cumpara bilete si ne-am asezat la coada, dar surpriza!!! Nu mai erau bilete pentru Neuschw......., desi era in jur de ora 1 dupa-amiaza. Am aflat ca se intra doar in grupuri insotite de ghid la anumite ore si, fiind duminica, s-au terminat mai repede. Ni s-a propus sa luam pentru a doua zi, dar am refuzat politicos, noi urmand sa fim departe in acel moment. Macar de afara trebuia vazut castelul, asa ca ne-am asezat la o alta coada pentru a astepta mijlocul de transport oficial pana sus: caruta care venea la un interval de aproximativ jumatate de ora.

Dupa un mers la pas al cailor, am ajuns sus, am facut poze, am admirat peisajul, am facut poze, am admirat arhitectura, am facut poze, poze, poze.

Intorcandu-ne, am vazut celalalt castel si am savurat vremea frumoasa pe potecile pline de frunze si zona de langa lacul Alpsee.

Seara a fost primul si singurul moment in care monstrul ploaie s-a zbatut un pic, dar eram deja in camera.

Inceputul unei noi saptamani ne-a prins, conform programului stabilit in avans, in drum spre o noua destinatie din circuitul bavarezo-alpin. De data aceasta, trebuia sa taiem si o bucatica din Austria, in frumoasa zona a Tirolului. Pentru ca nu putea lipsi si elementrul surpriza, acesta a aparut in povestea noastra sub forma autobuzului galben cu un sofer neprietenos. Spre rusinea mea, nu am stiut ca abonamentul nostru nu este valabil pe autobuzele care merg catre Reutte in Tirol. Stiam ca merge pe trenuri, dar acelea erau operate de catre Deutsche Bahn (caile ferate germane). Dupa cateva minute in care am incercat sa ne intelegem cu soferul (el in germana, noi in engleza) care ne arata intruna ceasul, am decis sa ramanem in autobuz, platind biletul.
Fara sa ne dam seama ca am trecut in alta tara, peisajul fiind la fel, am ajuns in Reutte, de unde am luat trenul catre Garmisch-Partenkirchen. De aici incepea peisajul montan spectaculos, calea ferata traversand cateva vai verzi cu case si ferme presarate ici-colo, totul in umbra culmilor stancoase de peste 3000 de metri.

Dupa ce am trecut pe langa Zugspitze, cel mai inalt varf din Germania, am ajuns in faimoasa statiune de ski, unde am gasit destul de repede hotelul, fiind primiti ca la carte. Ce-i drept, a costat si ceva mai mult.

Dupa informatiile noastre, dar si ajutati de amabilitatea gazdelor, am inceput explorarea. Prima oprire, arena de sarituri cu schiurile, celebra pentru ca aici are loc una din etapele Turneului celor 4 Trambuline.

Imediat in apropiere, incepea una dintre cele mai frumoase zone vazute in aceasta mini-vacanta: canionul Partnach (Partnachklamm in germana). Cu o mica reducere, datorata faptului ca eram cazati in oras, am intrat in cei cativa kilometri unde apa a facut adevarate minuni in piatra, iar poteca se impletea pe langa aceasta creand privelisti uimitoare.

Spre seara, "inapoi la civilizatie" cu o plimbare stradala printre casele frumos pictate, specifice in Garmisch. Pe nesimtite, intunericul s-a lasat in timp ce am savurat cativa carnaciori asezonati cu o bere alba intr-un restaurant traditional. La hotel, o scurta balaceala la piscina si cateva minute la sauna au fost binevenite inainte de ultima noapte bavareza.

In ultima zi, ne-am intors de unde am plecat. Revenind in Munchen, mai intai am vazut cateva locuri cu care ramasesem restanti din prima zi. Palatul Nymphenburg, situat undeva spre marginea orasului a fost un prilej de relaxare, in aceasta bucata de traseu fiind nevoiti sa caram toate bagajele dupa noi.

Aici merita povestita o intamplare care arata nivelul natiei pe care am vizitat-o. Din cauza unui accident, o anumita linie de tramvai nu circula, dar imediat un taxi ne-a preluat, transportandu-ne gratuit.

 O ultima tura prin Munchen, presarata cu cateva mici cumparaturi, s-a incheiat cu drumul catre aeroport, de unde am fost "expediati" inapoi in tara. La Otopeni am fost nevoit sa fac prima comparatie, intalnind la iesire un taximetrist care astepta "sa pice ceva".

Inapoi acasa, la job, la grijile si bucuriile romanesti. Nu promit un loc anume pentru urmatoarea escapada, dar simt ca va fi tot in spatiul anglo-saxon, european sau chiar de peste ocean (vise, deocamdata).
Numai respect.

Primul meu (semi)maraton

Povestea incepe pe 7 octombrie, anul trecut, cand am asistat pentru prima data ca spectator la Maratonul Bucuresti. Multimea vazuta atunci, combinata cu "mania" mea de a participa la diverse competitii (de mica amploare), m-au facut sa-mi propun sa revin, dar ca alergator.

Asadar, inca de pe la inceputul lui 2013, mi-am notat in calendar prima duminica din octombrie si antrenamentele puteau sa inceapa. N-a fost chiar cum trebuia, dar nici deloc. Fiind o fire sportiva, mai mergeam din cand in cand la fotbal, baschet, alergat, iar mersul pe jos este o obisnuinta.
Pe la jumatatea anului, s-a aprins beculetul. Trebuia sa ma pregatesc mai mult, daca vroiam sa am o prezenta onorabila. De atunci, cu niste exceptii, am facut macar 2 ture de alergat pe strazi si prin parcuri, saptamanal. In general, alergam prin parcul Titan, dar si prin restul zonei dinspre Arena Nationala.
Dupa 4 iesiri, in iulie adunasem vreo 25 de kilometri. Putin, dar era un inceput. August a fost perioada cea mai prolifica, cu un total de vreo 75 de km alergati si circa 35 pedalati. Deja, am reusit sa fac si cateva ture de 10 km, fara sa obosesc prea tare. Cu o luna si un pic inainte de cursa, erau semne incurajatoare.
Septembrie a debutat cu Crosul Societatii Civile din Herastrau, denumit "ultima verificare inainte de Maratonul Bucuresti". Am terminat cei aproape 7 km in 35'55", dar nu timpul conta. In restul lunii, pregatirea a mers bine, pana la un punct. Cu doua saptamani inainte de "ziua cea mare", cand imi faceam calcule cum sa reduc un pic intensitatea pentru a prinde forma maxima, intervine factorul neprevazut. Facusem vreo 55 de kilometri, dar un inceput de raceala si vremea rea de afara (stiu, nu e o scuza), m-au facut sa iau o pauza. Prost moment, dar trebuia sa fiu macar valid de a participa. Nu mai conta "performanta". Cateva tratamente au facut sa fiu destul de ok cu cateva zile inainte de concurs, dar nu ma mai antrenasem de vreo 10 zile. Imi puneam intrebari: "Oare n-ar fi cazul sa zic pas?", "Voi fi in stare sa termin tot traseul?".
Mai erau cateva zile si am facut o scurta tura de parc, mai mult pentru a imi da seama daca pot. N-a fost prea lunga, pentru ca nu vroiam sa recidiveze raceala care, oricum, nu trecuse 100%. A fost ok.
Cu cateva zile inainte, m-am prezentat la cortul organizatorilor pentru a prelua kit-ul de participare. Un sac din plastic care continea tricoul si numarul de participare, cipul electronic pentru cronometrare, reviste si pliante despre sport si sanatate.

Mai erau mai putin de 48 de ore. Am mai rasfoit informatiile printate de pe internet si am incercat sa am o alimentatie adecvata. Auzisem ca e bine sa mananci multe paste, asa ca m-am conformat.

Ca si obiective, in timp, am oscilat intre "sa termin sub 2 ore", "sa fac semimaratonul mai repede decat termina kenienii maratonul intreg" sau "sa termin cursa multumit, indiferent de rezultat". Apropiatii si rudele aveau pareri impartite. Unii ziceau ca "n-o sa termini", altii ca "e frig si o sa ploua. Stai acasa", altii ca "esti nebun", iar maica-mea ca "e bine sa faci miscare, dar sa nu faci excese". Peste toate era, insa, dorinta mea foarte mere de a participa.
Imi planificasem sa ma trezesc pe la 6:30, dar placile tectonice din zona Vrancea s-au gandit ca am nevoie de mai mult timp si au sunat alarma cu doua ore in avans. Mai mult de nerabdare, n-am mai reusit sa adorm si, incet-incet, m-am pregatit de plecare. Mi-am facut tabieturile matinale, un pic de navigat pe net si tv, pregatirea rucsacului si eram gata de cursa.
Ajungand la metrou, crestea inima in mine cand am vazut ca nu eram singurul cu sac galben. Alte 10-15 persoane asteptau sa mearga tot la maraton. Ne studiam unii pe altii: "ce bine ca mai sunt si altii ca mine", "pe asta sigur il depasesc, e mai slab".
In Piata Constitutiei incepea forfota. Am ajuns mai devreme, dar nu m-am grabit sa ma schimb, pentru ca era inca destul de frig si m-am mai plimbat printre ceilalti. M-a atras in mod special standul lui Ilie Rosu, un fost ofiter in armata romana, care acum alearga cu steaguri in maini la multe maratoane internationale.

Spre finalul "incalzirii" m-am regasit cu o cunostinta cu care urma sa alerg o buna parte din traseu. Apropiindu-se ora de start, mi-am lasat hainele "de oras" la garderoba si m-am indreptat, cu mainile inghetate, catre zona de start. Pentru cine nu stie, startul se da pe zone, in functie de rezultatele de la competitiile anterioare. In timp ce profesionistii erau chiar in centrul pietei, noi, incepatorii, eram undeva spre Izvor.

 De la distanta la care eram, n-am auzit pe nimeni sa dea startul, dar m-am luat dupa turma, trecand linia de plecare dupa 3 minute si ceva. Pe prima portiune cuprinsa pana la George Cosbuc, nu prea s-a alergat, inghesuiala transformand totul intr-un mers mai alert. Perfect pentru a stavili dorinta de a porni tare, despre care auzisem ca te poate epuiza. Dupa aceea, aglomeratia s-a mai rarefiat si concurentul cu numarul 9253 a inceput sa alerge cu adevarat. Este si momentul in care mi-am regasit cunostinta, cu care am continuat pana cam pe la kilometrul 18. Vremea incepea sa se incalzeasca, asa ca era perfect pentru o alergare de dimineata.

Luandu-ne cu vorba, nu prea mi-am dat seama cand au trecut primii kilometri si am ajuns spre Piata Alba Iulia. Aveam castile in urechi, dar n-am mai pornit muzica, pentru ca ma simteam bine si asa, alaturi de ceilalti concurenti si cativa spectatori. In curand i-am vazut venind, din sens opus, pe kenienii si etiopienii care aveau cursa lor, separata. Fair-play, toata lumea i-a aplaudat.

Prima alimentare a fost pe la km 5, in zona Pietei Muncii, unde am luat cateva guri de apa. Mi-am dat seama ca pot sa beau si din alergare, asa ca n-a mai fost nevoie sa incetinesc si era un avantaj. Deocamdata platourile cu fructe nu ma atrageau, iar plicurile cu gel energizant stateau la locul lor in buzunar. Desi imi propusesem sa ma uit la ceas si la timpii intermediari, am omis acest lucru la intoarcerea de la Diham si, in curand, eram in jurul Arenei Nationale, unde m-am hidratat din nou. Trebuia sa beau apa preventiv, ca sa nu ajung sa-mi fie sete, si asa am si facut.
La kilometrul 10, in zona punctului de alimentare, am luat primul gel si o bucata de banana, iar traseul decurgea normal, chiar daca nu aveam un ritm prea ridicat. Eram ceva mai in spate de pacemakerul (alergator experimentat care garanteaza obtinerea unui anumit timp la final) de 2h15' si nu stiam daca trebuie sa fortam pentru a-l ajunge. Inaintea cursei credeam ca asta ar fi un timp rezonabil, dar dupa cateva sute de metri, fara sa fortam, am trecut de acesta. Curand treceam si de pacemakerul de 4h30' de la maraton (doctorul Serban Damian), ian oboseala fizica si psihica inca nu aparuse. Trecusem deja de jumatatea cursei.

 

 Alta grija ma apasa, insa. Vroiam sa raman si cu niste fotografii din timpul cursei si nu stiam daca o sa ma sincronizez cu Lili care plecase de acasa mai tarziu. Programul relaxat de week-end al metroului coroborat cu ritmul meu destul de bun (sic!) au facut sa ratez de putin intalnirea cu fotograful oficial, atat la Unirea, cat si in zona cu acul de par de langa Hanul lui Manuc. Am convenit sa ne revedem la final.

Urma partea cea mai dificila, teoretic: urcarea pe Calea Victoriei prin zona Muzeului de Istorie. N-a fost chiar asa pentru ca tocmai luasem al doilea gel si o sticla de apa dupa trei sferturi din distanta. Motivatia statea si ea bine, in special datorita faptului ca numarul celor depasiti era mai mare decat al celor care ne depaseau. Asta mi s-a parut bucata cea mai frumosa din punct de vedere al arhitecturii zonei, dar si al implicarii spectatorilor. Cu exceptia zonei de finis, cred ca intre Cercul Militar si Natiunile Unite a fost ambianta cea mai placuta.
Cu "pasi mici" avansam spre final. A urmat "intoarcerea" de la Teatrul Odeon si coborarea inapoi spre Splai. Dupa ce am facut dreapta spre Opera, a inceput sa se simta mai accentuat oboseala in picioare. Durerilor de genunchi li s-au alaturat cele de solduri, dar intresem pe "pilot automat" si continuam. Poate si din aceasta cauza aveam impresia ca nu mai ajung la urmatorul punct de hidratare. Pentru prima oara, mi se facuse sete. Dupa ce am intors la Eroilor, am reusit sa beau niste apa si am mancat cea mai buna felie de portocala din viata mea. Imi revenisem si am decis sa ma despart de partenera mea de alergat, marind ritmul.

Atunci eram sigur ca voi indeplini doua dintre obiective: acela cu kenienii si cel cu bucuia alergarii. Intre alte ganduri razlete, ma intrebam, daca sotia o sa reuseasca sa ma prinda in cateva cadre pe final. Dupa ce am parasit splaiul, am inceput un sprint crezand ca mai e foarte putin pana la finis. N-a fost chiar asa, pentru ca mai erau cateva sute de metri bune, dar am rezistat si am accelerat doar pe ultimii metri, terminand cu un timp net de 2 ore, 6 minute si 35 de secunde.

 

In clasament am fost pe locul 995 din vreo 1600 de participanti la semimaraton (locul 425 la masculin).

Urmatoarea ora am ratacit printre spectatori si alergatori care terminasera, privind la restul cursei si incercandu-mi picioarele la o cursa pe o bicicleta fixa pe care am castigat-o. Un amanunt "nesemnificativ" de precizat: adversarul a fost un nene care avea o varsta cam ca cea a parintilor mei :).

 

 

 

In drum spre casa, am mai imortalizat cativa alergatori mai speciali si atmosfera din jur, incheind aventura mea la MIB 2013 cu o scurta trandaveala la un cunoscut fast-food. Stiu ca nu e bine ce am facut, dar in momentul ala nu mai conta.

 

 

 

 

Pentru viitor nu-mi propun nimic, in mod special, pentru ca nu vreau sa am obiective neindeplinite. Tot ce promit e ca voi continua sa alerg si cred ca voi participa si la alte competitii de acest gen. Nimic nu se poate compara cu cele cateva mii de oameni uniti la un loc cu acelasi scop: sa faca miscare de placere.
PS: amatorii de statistici pot vizita mysdam.net

Chiojdeni - scurt istoric

Intrand in posesia unor documente interesante despre locul in care acum vreo 20-30 de ani mergeam in vacante la bunici, mi s-a trezit interesul referitor la istoria acestui loc splendid din tinutul Rîmnicului Sărat.

Vizualizare hartă mărită
Astfel din monografia care mi-a cazut in mana aflam ca "un om a venit din Chiojdu si s-ar fi asezat aci impreuna cu vitele sale, mai cu seama cai, fiind pasuni frumoase. Locul acesta era inconjuratu de paduri si era bogat in nutret". Din documentarea ulterioara, am aflat ca acest lucru s-a intamplat in prima jumatate a secolului XIX, pana atunci denumirea fiind Niculestii de Munte, dupa numele proprietarilor pamanturilor din zona: familia Cîţu Niculescu. Conform ecomunitate.ro, cel care a venit din Chiojdu (valea Buzaului) era un mic arendas pe nume Toma Gramaticul.
Nu se mentioneaza cam in ce perioada s-a intamplat asta, dar se presupune ca vechimea asezarii ar fi de undeva de prin secolele XVI-XVII, cand s-ar fi construt o biserica si o cladire care a functionat ca scoala in secolul XIX.
Tot de acolo aflam ca "scoala a fost infiintata la 1815. Candidatul (dascalul) era platit de jurat, care strangea cate trei lei vechi de la fiecare locuitor ce avea baeti la scoala. Scoala a urmat astfel pana la 1836", iar acest "candidat" a fost platit de stat pana in 1867. "De la aceasta data, scoala a trecut sub ingrijirea domnului Grigore Marghiloman. Murind acest donator, la 1867 scoala a trecut sub ingrijirea fratelui sau, Iancu Marghiloman".
"Alixandru Marghiloman in 1885 cere aprobarea la Ministrul cultelor si instructiunii ca in comuna Chiojdeni sa functioneze o scoala de fete, se obtine aproberea si la unu februarie 1885 se infiinteaza scoala de fete paralel cu cea de baeti".
Dintr-o statistica datata 1893, aflam ca in scoala functionau 3 clase cu un total de 17 elevi, dintre care doar 8 au promovat."Anul cladirii localului de scoala: 1674". Comuna avea 1280 de locuitori la acea vreme impartiti in 3 catune: Tulburea, Chiojdenii Mici si Chiojdenii Mari (reunite la 1864).
Referindu-ne la biserici, anul constructiei primului lacas se pierde in negura vremurilor. Aflam ca "in 1871 i se mai vedeau ruinele ei, contemporani acestui an nu stiau anul constructiei. Deci, daca nici batrani din anul acela nu au putul afla cand a fost construita biserica, trebuie sa fi depasit cu mult 100 de ani. Se poate considera ca biserica a fost construita cu mult inaintea anului 1700. Printr-o adresa a revizorului scolar din 1878...se cerea invatatorului sa cerceteze daca pe raza comunei se  gasesc anumite dovezi materiale de pe timpul lui Stefan cel Mare". Se pare ca prima biserica (hramul Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil) s-a tranformat in ruine in urma unui cutremur in 1821.
Cea de-a doua biserica, cu hramul "Sfintii Voievozi," construita in apropierea celei vechi se pastreaza si astazi, fiind inclusa in patrimoniul national. Aceasta a fost ctitorita in perioada 1836-1839 de catre boierul Constantin Niculescu (sau Costache Cîţu Niculescu). Aceasta pastreaza de la vechea biserica
doar catapeteasma si cateva icoane semnate de pictorul Nae Orasteanu, datate 1786.
In ceea ce priveste portul popular, aflam din aceeasi monografie ca in secolul XIX "vara oamenii purtau palarii de pisla cu boruri mari, itari si camasi din bumbac, muntene si opinci, iar iarna caciuli din piele de miel, itari si muntene de lina, opinci. femeile purtau fote (stricatori), camasi si poale cusute la gherghef si broboade de lina"
Economia zonei a fost dominata initial de cresterea animalelor si cultivarea pamantului. Un moment important a fost in 1864, cand, odata cu reforma agrara din Principatele Române, taranii din Chiojdeni au fost improprietariti, fiind eliberați de obligațiile față de boieri.
In jurul anului 1900, o alta activitate importanta era exploatarea lemnului. Undeva pe "podul" Dumitrestilor exista o fabrica de cherestea detinuta de societatea Dorffel (proprietari: frati Rosenberg din Cernauti si, apoi, Walter Grimm si Dorffel) si apoi de Gustav Eikller (exista si varianta Eichler). "Materialul lemnos se transporta din dealul Rosu, Pucioase pe o cale ferata ingusta, iar materialul fasonat se transporta la depozitul Rimnicul Sarat cu acelasi mijloc de transport.". Lungimea totala a caii ferate cu ecartament redus Râmnicu Sărat–Chiojdeni-Motnău era de 67 de km.
Conform ziarului Viitorul, din 31 iulie 1910 "... pe teritoriul comunei Chiojdeni, se află fabrica de cherestea a d-lor Grimm şi Dorffel, una din cele mai mari şi mai frumoase din ţară" (Sursa: Dumitrestii de ieri - Marian Galoiu). Firma Grimm&Dörffel, care în perioada 1909-1910 a început construcţia căii ferate, îşi plătea angajaţii cu jetoane octogonale. Jetoanele Grimm & Dörffel au circulat până dupa 1910, când fabrica împreună cu calea ferată este preluată de către Gustav Eichler, proprietar al fabricii de hârtie din Piatra Neamţ. Jetoanele aveau un statut special, asemanator tichetelor de masa din prezent, putand fi folosite de angajati doar in magazinele fabricii, pentru procurarea hranei. Raritatea acestora le face sa fie foarte apreciate de catre colectionarii de numismatica din prezent.

In 1916 -  in timpul primului razboi mondial, fabrica a fost bombardata de trupele rusesti si distrusa, iar din calea ferata nu mai exista nimic in prezent. Conform sursei anterior citate, locomotivele care operau pe calea ferata au fost duse la Piatra Neamt sau Turda si li s-a pierdut ulterior urma.

Dupa cele doua razboaie mondiale, istoria zonei a fost marcata de instaurarea comunismului, cele mai importante evenimente fiind colectivizarea si reforma administrativa prin care s-a desfiintat raionul Rimnicu Sarat, comuna trecand administrativ in judetu Vrancea.