Asadar si prin urmare, a venit clipa cea mare. Asa e, nu sunt inspirat deloc, dar vreau sa scriu cateva randuri despre evenimentul sportiv al primaverii 2015 din Bucuresti:
Semimaratonul International Bucuresti 2015. Titlul, de asemenea, e ales in lipsa de ceva sugestiv.
Dupa o istorie pe care ati aflat-o
aici,
aici sau
aici,
a venit si al treilea semi din "cariera". Dupa cele din trecut, acum
plecam cu ambitii mari. Nu-mi mai doream doar sa termin, ci sa ma
autodepasesc (ca din carti, da), facand un timp sub 2 ore.
Ca orice "profesionist", strategia a fost facuta din timp, cuprinzand un contract pentru echipament cu
Decathlon, alimentatie si medicamentatie (a se citi "cate un paracetamol, din cand in cand si vreo cateva suplimente pentru imunitate". Nu ma bag la alte prostii) adecvata, dar si cantonamente la
World Class (iarna) si in parcul Titan (I.O.R.), dupa ce a dat coltul ierbii. Neavand alte posibilitati, antrenamentele individuale outdoor aveau loc, in general, la ore extreme: dimineata la 6 sau seara la 10, iar in week-end la alegere. Pe langa astea, s-a mai ivit si sansa
Sunday Titan Run, eveniment organizat duminical de catre
Ro Club Maraton (La multi ani, cu aceasta ocazie, desi nu sunt membru, inca. O sa devin.), unde se alearga in grup, cateva ture in jurul lacului din I.O.R., se socializeaza si se fac tombole cu premii.
Ajutat si de cateva aplicatii online, activitatile au mers destul de bine, incadrandu-ma in cam 75% din ce mi-am propus. Nu a fost 100%, dar mai bine decat datile trecute. Kilometri au fost destui, timpii se imbunatateau, nu mai faceam febra musculara, evenimente neprevazute (raceli etc) nu au aparut si asteptam increzator data de 17 mai. Singurele "piedici" au fost doua ploi prinse chiar pe traseu, fara sa fiu aparat de nimic. Una dintre ele, mai suparata, a incercat sa imi strice cu totul planurile (nori fiorosi, fulgere, tunete, ploaie cu galeata), dar, dupa un slalom urias printre picaturi si balti, m-am oprit direct la baie sa storc tricoul (de apa de ploaie, nu transpiratie).
Ca sa fiu in pas cu moda, organizatorii mi-au pregatit o minunatie de tricou mov, aproape asortat la noii "botosi" de alergare. Pentru a evita isprava de data trecuta (cand nu mi-am gasit kitul personalizat), m-am prezentat inca din prima zi, preluand acelasi sac plin cu materiale publicitare si un baton de Isostar. Mai erau cateva zile si se anunta o afluenta record de participanti: peste 10 000, dar prognoza meteo ma ingrijora un pic. Desi organizatorii dadeau asigurari ca va fi ok, ma gandeam la ce e mai rau, mai ales ca in destule zile din saptamana anterioara au fost precipitatii. Ramasesem cu speranta ca nu va fi nevoie sa imi iau vreo pelerina sau cine stie ce protectie improvizata.
Ca si asta toamna, mi-am asigurat serviciile
asistentului de traseu, care m-a asigurat ca va fi la datorie dis de dimineata, desi are si alte prioritati familiale, de vreo doua luni. De asemenea, tot prin intermediul lui, aveam si cativa parteneri de traseu, macar pentru start, pentru ca nu stiam inca de ce e fiecare in stare.
Toate detaliile fiind puse la punct si reusind sa si dorm rezonabil, eram in picioare cu mai bine de 3 ore inainte de primul fluier...pardon, pocnetul pistolului de la start. Tabieturi gastronomice si vestimentare indeplinite, mers de pisica prin casa pentru a nu deranja, bagajul facut si iata-ma la aer. In doi timpi si trei miscari eram in metroul populat de alergatori care ne-a dus spre centru. Ajuns in piata, mi-am revazut cativa cunoscuti cu care am schimbat impresii si am constatat ca, desi era 7:30, vremea se anunta destul de calda, asa ca am renuntat la bluza cu maneci lungi.
Confirmandu-mi-se "temerile" ca voi fi sufocat de oameni, m-am strecurat cu greu pana spre sectorul din care urma sa iau startul impreuna cu coechipierii de inceput. Spre deosebire de alti ani, acum au fost create mai multe sectoare si urma sa facem si un viraj, inainte sa trecem peste linia de start propriu-zisa.
Ocupati cu cateva selfie-uri, n-am auzit pocnetul de start, dar ne-am luat dupa turma, in plimbare catre Cosbuc, zona prielnica discutiilor, glumelor si salutarii cunoscutilor care veneau din sens invers. De alergare nu se punea problema...inca.
Pas cu pas, se rarefia traficul de pe traseu si incepeam sa ne bronzam in viteza. Spun viteza, comparativ cu alte animale precum melcul sau testoasa, ca daca era sa ne comparam cu cetatenii de culoare de pe contrasens, noi ceilalti mai mult am stationat.
Am alergat cu Razvan cativa kilometri, despartindu-ne apoi si avand sa aflu ca, din pacate, el a abandonat din cauza unor probleme la genunchi, undeva pe la km 15.
Din fericire, la mine era ok, ma hidratam, conversam si avansam printre jaloane. Cateva mici probleme au aparut pe la punctele de schimb de la stafeta, unde se gatuia culoarul de alergare, dar au fost depasite fara probleme.
De data asta n-am mai stat cu ochii pe ceas, dar m-am asigurat intotdeauna ca pacemakerii de 2h sunt in spatele meu. Atat timp cat cei cu baloane rosii (
Serban Damian si
Dinu Turcanu) nu ma depaseau, eu imi indeplineam obiectivul de a realiza un timp sub 2 ore. Destul de des ne asiguram, atat eu cat si "antrenorul" ca am un avans confortabil fata de acestia, pe o buna bucata de drum pierzandu-i chiar din vedere. N-am intrat in contact direct cu ei in niciun moment (in mod normal, se alearga impreuna cu acestia, daca vrei sa obtii timpul respectiv), dar m-au ajutat foarte mult, drept pentru care le multumesc.
Timpul a zburat destul de repede (nu din cauza vitezei, sic!) si am intors rapid la Diham, bucla de la Arena Nationala fiind parcursa doar cu o mica durere de burta cauzata de gelul energizant (probabil!?) cu care m-am luptat minute intregi sa-l desfac :)
A urmat trecerea prim partea cea mai animata a traseului (Unirii-Constitutiei), atat concurentii, cat si publicul facand o ambianta frumoasa. Muzicieni, voluntari, reprezentati ai unor organizatii/fundatii, cunoscuti si necunoscuti, toata lumea facea atmosfera.
Ocupat cu orice altceva, doar sa nu ma gandesc la oboseala, am ajuns "incetisor" spre partea frumoasa a cursei, pe Calea Victoriei. Desi culoarul e destul de ingust, aici atmosfera e parca mai frumoasa, arhitectura zonei si publicul contribuind in egala masura. Intalnindu-ma cu un fost coleg de liceu, mascarindu-ma pe la camere sau admirand peisajul, nici n-am observat ca nu m-am intrebuintat prea mult pe urcare si deja calculam cu ce timp o sa ajung la finish.
Incepusera sa ma doara un pic genunchii si pe mine, dar dupa ce am facut cateva miscari mai "speciale" am putut continua fara probleme. Deja aveam impresia ca imi este sete mai mult ca de obicei si visam la fructele care aveau sa vina mai tarziu decat ma asteptam. Aici ar fi de precizat austeritatea generala (nu stiu cum a fost la cei clasati mai in fata) de la punctele de alimentare de pe traseu, unde se oferea doar apa, doar cateva oferind si energizant, banane sau portocale.
Intrarea in ultimul kilometru a adus si o intensificare a galagiei de pe margine, interactiunea cu publicul dand un plus de energie, mai ales ca, in spate, se zareau apropiindu-se, baloanele rosii. Pentru prima data, imi era teama sa nu ma depaseasca.
Anuntandu-mi apropierea de final, am luat ultima gura de apa si am marit ritmul si, surprinzator, am putut sa-l tin si pe ultima linie dreapta. In aplauzele generale (nu doar pentru mine, totusi), am trecut linia de sosire cu un timp de 1:57:54. Asadar, obiectiv indeplinit, mai ales ca nu am simtit vreun disconfort major (in afara unor mici dureri de genunchi vreo zi dupa).
Inghesuiala mare la prederea chipurilor, criza de medalii, lume buluc la hidratarea post cursa, dar, una peste alta, a iesit bine. E normal sa fie si nemultumiti (obiectiv sau subiectiv), dar de la an la an se vad imbunatatiri, mai ales ca si numarul participantilor este in continua crestere.
Pentru viitor nu imi fac planuri. In principiu, o sa merg tot pe semimaraton, dar nu exclud o posibila participare si la un 42.190. Vom vedea, insa.
Observatia nr 1: In ultima perioada, am constatat un trend crescator referindu-ma la
numarul oamenilor care alearga, ceea ce e ok, doar ca sunt destui care
o fac doar pentru ca da bine la imagine. Se pare ca e in tendinte sa alergi, cam ca purtatul ochelarilor
de vedere fara sa ai nevoie sau lasatul barbii sa creasca. Nu zic ca nu
sunt si destui pasionati, dar am observat si multi dornici sa epateze, mai ales corporatisti sau oameni "independenti", astia diferentiindu-se in special prin castile din urechi, gadgeturile de monitorizare, echipamentul de ultima generatie si vreo coafura rasta sau barba de hipster.
Observatia nr 2: De apreciat numarul tot mai mare de firme care incurajeaza miscarea, doar la SMIB 2015 fiind destule care si-au inscris angajatii la diferite probe. De asemenea, in mai multe orase din tara se desfasoara si Crosul Companiilor, oranizat in acelasi spirit de a ridica din scaunele de birou fundurile aplatizate ale oamenilor muncii.
Observatia nr 3: Destule persoane publice prezente la start, cele mai cunoscute nume fiind: Mircea Badea cu "fotomodela", Adrian Hadean, Alex Dima sau Virgil Iantu.
Va las sa va delectati si cu alte cateva poze care mi s-au parut interesante:
Felicitari prietenilor si cunoscutilor care au participat: Razvan,
Monica, Adelina, Mihai I, Paul R, Mihai S, Alexandra P, Octav, Adi,
Dragos, Lilica, grupul STR si altii catre care imi cer scuze ca i-am
omis.
Multumiri: sotiei (ca ma suporta cu alergatul), Vali
(asistenta tehnica, hidratare, foto, conversatii), dna Silvia C (masa de
dupa!), altor persoane nementionate care merita, dar si fotografilor de une am luat unele din pozele din acest
articol (via Facebook): Radu Cristi, Laurentiu Ionascu, Toader Alexandru, Costin Vasiliu, Catalina Niculae, Radu Diaconescu, Anca Birleanu (photorun),
Sorin Irimia (photorun). Jos palaria!
