Iepuraşii roz

După ce la ultimul semi, cel din octombrie 2015, am realizat cea mai bună performanță a "carierei", în 2016 se punea întrebarea dacă timpul poate fi îmbunătățit sau o apuc pe alte căi. Căi sportive, nu vă gândiți la altceva.
Prima dintre aceste căi s-a ivit chiar în primăvara asta (a doua va fi la toamnă, dar vom mai vorbi), când am decis să mă pun și în folosul altora, atât cât voi putea. Astfel, am acceptat provocarea lui Gabriel Solomon și m-am înscris în echipa de pacemakeri, iepuri, pe înțelesul tuturor. Deci, trebuia să ajutăm alți alergători să obțină un anumit timp la final, în cazul meu 2 ore și 20 min pentru cei 21 de kilometri și un pic.

Pregatire a fost si nu prea, dar aveam ceva acumulat la inceputul anului asta. Plus ca week-endul cu concursul se anunta aglomerat, din mai multe motive personale, motiv pentru care chiar ma gandisem sa renunt. Am hotarat sa raman, asa ca au urmat instructiunile de la Gabi, pe care le-am invatat pe de rost ca sa fiu pregatit pentru noua postura.
Nefiind in Bucuresti, m-am asigurat ca am delegat pentru ridicarea kitului (Vali), iar baloanele si celelalte accesorii urmau sa fie preluate duminica dimineata.
Ca de obicei, in ziua cursei, trezirea la 6 fara un pic, urmata de tabieturile pe care nu le mai mentionez acum, echiparea si ... hai la joaca :) Atat prognozele, cat aprecierea personala (am scos nasul pe geam) ma cam faceau sa fiu temator cu privire la vreme. Niste nori, destul de amenintatori, riscau sa ne strice distractia duminicala, dar nu ma puteau opri. Daca era sa ploua, singura dorinta era sa ma prinda pe traseu si nu inainte sau dupa cursa.
Ajung destul de repede, printre cativa camarazi in metrou, si, in continuare, se simte destul de frig, in ciuda miscarilor de incalzire. N-a durat mult si m-am intalnit cu cei impreuna cu care urma sa impartim acest job de duminica. Ii studiasem un pic inainte, cautandu-le profilurile pe Facebook, asa ca a fost destul de usor sa ne cunoastem. Asadar, impreuna cu Diana, Mihai, Daniel si Gabriel am format echipa de "iepuri" pentru cei care doreau sa scoata 2 ore si 20 pe semimaraton. Dupa o scurta socializare, am primit de la Gabi recuzita necesara: tricou de pacer, bratara cu timpii necesari la fiecare kilometru si... BALOANE ROZ legate de eticheta tricoului. Desi initial am crezut ca doar un membru va purta baloanele si deja o vedeam pe Diana ca singura care sa "nu se faca de ras" cu frumoasa culoare..."de fete", pana la urma toti am avut cateva. :)

Cu cateva minute inainte, dupa poza de grup cu toti pacemaker-ii, ne-am incolonat frumos si hop in blockstart, unde prima grijă a fost să nu pierdem baloanele care erau fluturate de vânt și se agățau de orice in jur. Imediat ne-am găsit și câțiva "adepți", cel puțin pentru prima parte a traseului, iar startul a fost clasic pentru cei din sectoarele din spate: la început jogging lejer (a se citi "mers alert"), urmat de alergare propriu-zisă abia după ce am trecut de poartă, moment în care am pornit și cronometrele.

Urmand sfaturile organizatorilor, am incercat sa stam destul de grupati si sa ne infranam reciproc tentatiile de a alerga prea tare. Spre deosebire de alte dati, ritmul de acum mi se parea extrem de lejer, iar buna dispozitie a existat de la inceput, cu replici de "agatat pasageri" care mai de care mai amuzante: "haideti cu noi la 2:20 ... volti", "trenul de 2:20", "poftiti in vagoane" sau "veniti cu noi pe programul 2.....20" fiind doar cateva dintre acestea. :)

Spre uimirea mea, am reusit sa mentinem ritmul recomandat (undeva la 6:37 trebuia) inca de la inceput, nefiind nevoie sa facem ajustari majore de viteza pe parcurs, ceea ce a ajutat la pastrarea relativ constanta a numarului de membri "simpatizanti". Fiind destui iepuri in echipa, am incercat (mai mult din instinct) sa ne impartim sarcinile, pentru binele scopului comun. Unii duceau ritmul in fata grupului, altii ramaneau la discutii si sfaturi ceva mai in spate, altii verificau constant ceasul, altii mergeau inainte la punctele de alimentare sa ia provizii pentru toti. Intr-un cuvant: orice activitate care simteai ca poate ajuta.

Usor, usor, luandu-ne cu discutiile, cu ochii dupa bornele kilometrice (intre noi fie vorba, amplasate cam gresit undeva prin zona stadionului) sau salutand prieteni intalniti pe drum, am intrat in jumatatea a doua a traseului si incepeau sa apara primele semne de oboseala. Dupa mine, aici a contat mai mult experienta anterioara a pacerilor (cat avea fiecare), cu sfaturi de hidratare, respiratie si, cel mai important, de motivatie. Deja numarul de membri ai grupului incepea sa oscileze destul de mult, preluand destui intarziati, dar si lasand in urma, din pacate, cativa mai lenti.

O surpriza placuta si neasteptata am avut in momentul trecerii inapoi prin zona de la magazinul Unirea, cand am remarcat prezenta celui mai important suporter si fotograf care exista, infiltrata printre lautarii care dadeau recital printre alergatori.

Ajungand din nou in zona aglomerata, am fost si ajutati un pic de atmosfera din jur, desi nu chiar peste tot spectatorii au fost implicati in a sustine concurentii. Cred ca mai mult "inghesuiala" de pe Calea Victoriei, cu cladiri si oameni laolalta, au contribuit un pic la presiunea, in sens pozitiv, care a motivat concurentii sa treaca peste momentul in care energia se apropie de final.

De data asta, intoarcerea de la Odeon n-am mai fost la Odeon, ci un pic mai devreme, inainte de Cercul Militar, oferindu-ne bucuria coborarii rapide inapoi la Splai, dupa care venea partea care mie nu imi place aproape deloc: falsul plat catre Eroilor (aproximativ km 18). Data fiind oboseala acumulata dupa distanta asta, am hotarat impreuna cu ceilalti "iepuri" sa "calcam frana" un pic, mai ales ca eram cu circa 2 minute mai bine decat timpul tinta.

Ne indreptam, iata, cu pasi mari spre final si am inceput sa punem la cale strategia de sfarsit. Avand timpul de partea noastra, pe masura ce se apropia zona de finish, am inceput sa incurajam alergatorii care ne insoteau in momentele acelea sa accelereze si sa dea tot ce pot pe ultima bucata.
Ultima linie dreapta, dupa curba de la Izvor, a fost cu adevarat superba, cu destui dintre cei care fusesera cu noi decisi sa se autodepaseasca si sprintand ca la o cursa scurta. Ramasi "singuri", am trecut tinandu-ne de mana, in acelasi timp linia de sosire.
Nu stiu daca acum activitatea pacerilor a fost mai apreciata ca alte dati, dar eu participand pentru prima data in acest fel, am ramas cu o impresie foarte placuta, ca am reusit sa ajut niste oameni care au facut o cursa frumoasa, facandu-mi in acelasi timp si noi priteteni printre colegii de "suferinta". Timpul meu nu mai conteaza :)

Cu bune si cu rele (sunt deja foarte bine cunoscute), "Petromul" de anul asta a reusit sa creasca, per ansamblu, fata de editiile anterioare, dar se poate si mai bine. Ce-i important: tot mai multa lume alege sa faca miscare si sa incerce sa se "lupte cu ceasul".
Pentru perioada urmatoare, voi incerca sa nu ma fac de ras si sa ma simt bine in realizarea celei mai mari "pasarele" personale in domeniul alergarii. Poate ghiciti care este, dar mai multe nu voi dezvalui deocamdata.

Multumiri pentru poze: Diana Carp (mai exact, Calin), Radu Cristi si LS ;-)

Pârşul ager la plimbare

Asadar si prin urmare, a venit clipa cea mare. Asa e, nu sunt inspirat deloc, dar vreau sa scriu cateva randuri despre evenimentul sportiv al primaverii 2015 din Bucuresti: Semimaratonul International Bucuresti 2015. Titlul, de asemenea, e ales in lipsa de ceva sugestiv.

Dupa o istorie pe care ati aflat-o aici, aici sau aici, a venit si al treilea semi din "cariera". Dupa cele din trecut, acum plecam cu ambitii mari. Nu-mi mai doream doar sa termin, ci sa ma autodepasesc (ca din carti, da), facand un timp sub 2 ore.
Ca orice "profesionist", strategia a fost facuta din timp, cuprinzand un contract pentru echipament cu Decathlon, alimentatie si medicamentatie (a se citi "cate un paracetamol, din cand in cand si vreo cateva suplimente pentru imunitate". Nu ma bag la alte prostii) adecvata, dar si cantonamente la World Class (iarna) si in parcul Titan (I.O.R.), dupa ce a dat coltul ierbii. Neavand alte posibilitati, antrenamentele individuale outdoor aveau loc, in general, la ore extreme: dimineata la 6 sau seara la 10, iar in week-end la alegere. Pe langa astea, s-a mai ivit si sansa Sunday Titan Run, eveniment organizat duminical de catre Ro Club Maraton (La multi ani, cu aceasta ocazie, desi nu sunt membru, inca. O sa devin.), unde se alearga in grup, cateva ture in jurul lacului din I.O.R., se socializeaza si se fac tombole cu premii.
Ajutat si de cateva aplicatii online, activitatile au mers destul de bine, incadrandu-ma in cam 75% din ce mi-am propus. Nu a fost 100%, dar mai bine decat datile trecute. Kilometri au fost destui, timpii se imbunatateau, nu mai faceam febra musculara, evenimente neprevazute (raceli etc) nu au aparut si asteptam increzator data de 17 mai. Singurele "piedici" au fost doua ploi prinse chiar pe traseu, fara sa fiu aparat de nimic. Una dintre ele, mai suparata, a incercat sa imi strice cu totul planurile (nori fiorosi, fulgere, tunete, ploaie cu galeata), dar, dupa un slalom urias printre picaturi si balti, m-am oprit direct la baie sa storc tricoul (de apa de ploaie, nu transpiratie).
Ca sa fiu in pas cu moda, organizatorii mi-au pregatit o minunatie de tricou mov, aproape asortat la noii "botosi" de alergare. Pentru a evita isprava de data trecuta (cand nu mi-am gasit kitul personalizat), m-am prezentat inca din prima zi, preluand acelasi sac plin cu materiale publicitare si un baton de Isostar. Mai erau cateva zile si se anunta o afluenta record de participanti: peste 10 000, dar prognoza meteo ma ingrijora un pic. Desi organizatorii dadeau asigurari ca va fi ok, ma gandeam la ce e mai rau, mai ales ca in destule zile din saptamana anterioara au fost precipitatii. Ramasesem cu speranta ca nu va fi nevoie sa imi iau vreo pelerina sau cine stie ce protectie improvizata.
Ca si asta toamna, mi-am asigurat serviciile asistentului de traseu, care m-a asigurat ca va fi la datorie dis de dimineata, desi are si alte prioritati familiale, de vreo doua luni. De asemenea, tot prin intermediul lui, aveam si cativa parteneri de traseu, macar pentru start, pentru ca nu stiam inca de ce e fiecare in stare.

Toate detaliile fiind puse la punct si reusind sa si dorm rezonabil, eram in picioare cu mai bine de 3 ore inainte de primul fluier...pardon, pocnetul pistolului de la start. Tabieturi gastronomice si vestimentare indeplinite, mers de pisica prin casa pentru a nu deranja, bagajul facut si iata-ma la aer. In doi timpi si trei miscari eram in metroul populat de alergatori care ne-a dus spre centru. Ajuns in piata, mi-am revazut cativa cunoscuti cu care am schimbat impresii si am constatat ca, desi era 7:30, vremea se anunta destul de calda, asa ca am renuntat la bluza cu maneci lungi.
Confirmandu-mi-se "temerile" ca voi fi sufocat de oameni, m-am strecurat cu greu pana spre sectorul din care urma sa iau startul impreuna cu coechipierii de inceput. Spre deosebire de alti ani, acum au fost create mai multe sectoare si urma sa facem si un viraj, inainte sa trecem peste linia de start propriu-zisa.

Ocupati cu cateva selfie-uri, n-am auzit pocnetul de start, dar ne-am luat dupa turma, in plimbare catre Cosbuc, zona prielnica discutiilor, glumelor si salutarii cunoscutilor care veneau din sens invers. De alergare nu se punea problema...inca.

Pas cu pas, se rarefia traficul de pe traseu si incepeam sa ne bronzam in viteza. Spun viteza, comparativ cu alte animale precum melcul sau testoasa, ca daca era sa ne comparam cu cetatenii de culoare de pe contrasens, noi ceilalti mai mult am stationat.

Am alergat cu Razvan cativa kilometri, despartindu-ne apoi si avand sa aflu ca, din pacate, el a abandonat din cauza unor probleme la genunchi, undeva pe la km 15.

Din fericire, la mine era ok, ma hidratam, conversam si avansam printre jaloane. Cateva mici probleme au aparut pe la punctele de schimb de la stafeta, unde se gatuia culoarul de alergare, dar au fost depasite fara probleme.

De data asta n-am mai stat cu ochii pe ceas, dar m-am asigurat intotdeauna ca pacemakerii de 2h sunt in spatele meu. Atat timp cat cei cu baloane rosii (Serban Damian si Dinu Turcanu) nu ma depaseau, eu imi indeplineam obiectivul de a realiza un timp sub 2 ore. Destul de des ne asiguram, atat eu cat si "antrenorul" ca am un avans confortabil fata de acestia, pe o buna bucata de drum pierzandu-i chiar din vedere. N-am intrat in contact direct cu ei in niciun moment (in mod normal, se alearga impreuna cu acestia, daca vrei sa obtii timpul respectiv), dar m-au ajutat foarte mult, drept pentru care le multumesc.

Timpul a zburat destul de repede (nu din cauza vitezei, sic!) si am intors rapid la Diham, bucla de la Arena Nationala fiind parcursa doar cu o mica durere de burta cauzata de gelul energizant (probabil!?) cu care m-am luptat minute intregi sa-l desfac :)

A urmat trecerea prim partea cea mai animata a traseului (Unirii-Constitutiei), atat concurentii, cat si publicul facand o ambianta frumoasa. Muzicieni, voluntari, reprezentati ai unor organizatii/fundatii, cunoscuti si necunoscuti, toata lumea facea atmosfera.

Ocupat cu orice altceva, doar sa nu ma gandesc la oboseala, am ajuns "incetisor" spre partea frumoasa a cursei, pe Calea Victoriei. Desi culoarul e destul de ingust, aici atmosfera e parca mai frumoasa, arhitectura zonei si publicul contribuind in egala masura. Intalnindu-ma cu un fost coleg de liceu, mascarindu-ma pe la camere sau admirand peisajul, nici n-am observat ca nu m-am intrebuintat prea mult pe urcare si deja calculam cu ce timp o sa ajung la finish.

Incepusera sa ma doara un pic genunchii si pe mine, dar dupa ce am facut cateva miscari mai "speciale" am putut continua fara probleme. Deja aveam impresia ca imi este sete mai mult ca de obicei si visam la fructele care aveau sa vina mai tarziu decat ma asteptam. Aici ar fi de precizat austeritatea generala (nu stiu cum a fost la cei clasati mai in fata) de la punctele de alimentare de pe traseu, unde se oferea doar apa, doar cateva oferind si energizant, banane sau portocale.

Intrarea in ultimul kilometru a adus si o intensificare a galagiei de pe margine, interactiunea cu publicul dand un plus de energie, mai ales ca, in spate, se zareau apropiindu-se, baloanele rosii. Pentru prima data, imi era teama sa nu ma depaseasca.
Anuntandu-mi apropierea de final, am luat ultima gura de apa si am marit ritmul si, surprinzator, am putut sa-l tin si pe ultima linie dreapta. In aplauzele generale (nu doar pentru mine, totusi), am trecut linia de sosire cu un timp de 1:57:54. Asadar, obiectiv indeplinit, mai ales ca nu am simtit vreun disconfort major (in afara unor mici dureri de genunchi vreo zi dupa).

Inghesuiala mare la prederea chipurilor, criza de medalii, lume buluc la hidratarea post cursa, dar, una peste alta, a iesit bine. E normal sa fie si nemultumiti (obiectiv sau subiectiv), dar de la an la an se vad imbunatatiri, mai ales ca si numarul participantilor este in continua crestere.

Pentru viitor nu imi fac planuri. In principiu, o sa merg tot pe semimaraton, dar nu exclud o posibila participare si la un 42.190. Vom vedea, insa.
Observatia nr 1: In ultima perioada, am constatat un trend crescator referindu-ma la numarul oamenilor care alearga, ceea ce e ok, doar ca sunt destui care o fac doar pentru ca da bine la imagine. Se pare ca e in tendinte sa alergi, cam ca purtatul ochelarilor de vedere fara sa ai nevoie sau lasatul barbii sa creasca. Nu zic ca nu sunt si destui pasionati, dar am observat si multi dornici sa epateze, mai ales corporatisti sau oameni "independenti", astia diferentiindu-se in special prin castile din urechi, gadgeturile de monitorizare, echipamentul de ultima generatie si vreo coafura rasta sau barba de hipster.
Observatia nr 2: De apreciat numarul tot mai mare de firme care incurajeaza miscarea, doar la SMIB 2015 fiind destule care si-au inscris angajatii la diferite probe. De asemenea, in mai multe orase din tara se desfasoara si Crosul Companiilor, oranizat in acelasi spirit de a ridica din scaunele de birou fundurile aplatizate ale oamenilor muncii.
Observatia nr 3: Destule persoane publice prezente la start, cele mai cunoscute nume fiind: Mircea Badea cu "fotomodela", Adrian Hadean, Alex Dima sau Virgil Iantu.

Va las sa va delectati si cu alte cateva poze care mi s-au parut interesante:

Felicitari prietenilor si cunoscutilor care au participat: Razvan, Monica, Adelina, Mihai I, Paul R, Mihai S, Alexandra P, Octav, Adi, Dragos, Lilica, grupul STR si altii catre care imi cer scuze ca i-am omis.
Multumiri: sotiei (ca ma suporta cu alergatul), Vali (asistenta tehnica, hidratare, foto, conversatii), dna Silvia C (masa de dupa!), altor persoane nementionate care merita, dar si fotografilor de une am luat unele din pozele din acest articol (via Facebook): Radu Cristi, Laurentiu Ionascu, Toader Alexandru, Costin Vasiliu, Catalina Niculae, Radu Diaconescu, Anca Birleanu (photorun), Sorin Irimia (photorun). Jos palaria!