Alergătorul invizibil

Da, despre mine este vorba. De ce? Nu pentru că aș fi fost extrem de rapid sau translucid, astfel încât camerele fotografilor pasionați de alergare să nu mă capteze.

Răspunsul e simplu. Prezența mea în mișcare în albumele foto de la Semimaratonul București, altă dată din abundență, s-a rezumat anul acesta la câteva cadre rătăcite. Deci, adio celebritate, în ciuda performanței "notabile" din competiția sportivă. :)

Așadar, v-am explicat titlul, deci trebuie să trec la subiect. Dat fiind un eveniment care urmează să se petreacă la vară, semi-ul din mai rămăsese singurul obiectiv major în ale fugii cu chip la șireturi pe 2017.
În nota devenită regulă din ultimii ani, nici acum nu am reușit să mă antrenez cât aș fi vrut. Veneam după full maratonul de astă toamnă, dar sezonul rece nu m-a atras prea mult la mișcare. În plus, nici gâtul nu mi-a dat pace o bună perioadă, așa că în perioada decembrie-februarie am alergat cam cât într-o săptămână din sezonul cald.
Revenind în zilele noastre, m-am trezit pe la jumătatea lui martie că vine "Petromul" și eu nu vreau să fac doar act de prezență. Înscris eram deja, aparatul respirator funcționa în parametri normali, iar la partea de auto-motivare lucram din greu. Martori îmi sunt prietenii din grupul Share your run, pe care i-am exasperat cu #sub1h45. Voiam, deci, să îmi bat recordul anterior, din octombrie 2015, care era undeva puțin sub 1h 47'.
Timpul fiind cam scurt, am fost să îmi comprim un pic programul, alegând să fac 21de sesiuni care au început cu ture de tempo (cam la 4:45-5:00 pe km), cu creșterea progresivă a distanței, în a doua parte alternând cu long run și intervale. Nu zic că e cea mai bună opțiune de antrenament, dar a fost alegerea mea și am vrut să văd ce iese. De aceea, recomand fiecăruia să facă ce crede că se potrivește nivelului la care se află, să-și asculte organismul și să poată spune "stop", când este cazul. Suntem doar niște amatori mai implicați și atât.
În mare, totul a decurs conform planului. Viteza era în grafic, kilometrii la fel, iar atletul de ocazie se simțea bine. Singura perioadă în care a trebuit să mă adaptez a fost vacanța pe care am petrecut-o prin țară. Mai rar, dar am reușit să alerg și în concediu. Baia Mare, Putna, cu aerul său curat și pista de zgură din Buzău au fost locurile privilegiate. De asemenea, și în București am experimentat noi "baze" de antrenament, făcându-mi prezența pe pista de la Iolanda Balaș, în sală, la World Class Titan, dar și mers pe jos, zilnic câte 5 km prin Herăstrău și alte locuri. Competițional, am fost doar la Crosul ASE (8'07" pe 2km) și VeteRun (26'36" pe 5.79 km).
O ultimă dilemă era legată de absența inițială a "iepurilor" de 1h 45', moment în care mi-a trecut prin cap să merg chiar cu cei de 1h40', dar am fost "liniștit" repede de câțiva amici mai cunoscători.
Până la urmă, am avut paceri și la obiectivul meu de timp, iar cursa putea să vină. Mai erau câteva zile, botoșii erau pe pause, carbohidrații asimilați, iar anunțul cu noul traseu mă încuraja că voi reuși.
Ca de obicei, tabieturile de dimineață au fost făcute, dar nu mai intru in detalii. La 8 dimineața eram în zonă, numai bine ca să asist la o bucată din cursa de 10km, unde am recunoscut în marea de oameni câțiva cunoscuți. De asemenea, am avut câteva momente de reflecție, în momentul când am văzut concurenții în scaune cu rotile. Noi, oamenii normali, nu avem nicio scuză să nu facem mișcare.

Nu aveam prea mult timp de căscat gura, așa că m-am dus să-mi pregătesc startul. Câteva vorbe schimbate cu prietenii întâlniți pe acolo, urmate de un pic de încălzire (chiar lângă kenyeni, între noi fie vorba ☺) și sunt gata de start.
De data aceasta, s-a pornit din dreptul parcului Izvor, dar zona principală tot la Constituției era. Mi-am gasit repede pace-makerii, alături de care am pornit prin gloata de alergători care a cam ținut până la urmatoarea trecere prin Piață. Apropo de gloată, nu vreau să dau în nimeni, dar și la alergare se procedează cam ca și la condusul prin București, în sensul că sunt foarte multi care nu se asigură la schimbarea direcției de mers, nu își țin banda și enumerarea neregulilor ar putea continua. Nu mă plâng, dar anumite mișcări negândite pot provoca accidentări urâte, în anumite conditii de cursă.

Cu "iepurii" n-a fost nicio problemă la început, viteza de deplasare fiind mai mică decât acel 4:57 pe mie, cât era targetul. După ce am reușit să ieșim la lumină însă, băieții au început să ne "fugărească" un pic pe bucata spre Arena Națională, această abordare dând naștere unor comentarii răzlețe, inclusiv din partea mea. La rece, îmi dau seama că nu prea aveam dreptate, fiind sub impulsul primelor semne de oboseală, iar ei trebuiau să recupereze din timpul pierdut.

Toată această perioadă intermediară a cursei, am încercat să stau "la plasă", cum se face în ciclism, pentru a minimiza efortul depus. Acum, când scriu, văd că acesta poate fi motivul principal al lipsei de expunere în fața obiectivelor foto. Oricum, nici energia nu era percepută chiar la nivel optim, apărând deja întrebările și disputa între inimă și creier.
Un alt lucru de menționat pentru ușoara lipsă de vitalitate de până la km 17-18, ar fi gestionarea haotică a alimentării cu cele necesare, gelul cu cofeină luat fără apă fiind "capacul" care m-a chinuit câțiva kilometri. Îmi trecea prin cap atunci chiar să o las mai moale și să alerg doar de plăcere în continuare, fără obiectiv de timp. S-a văzut însă că pacerii au și alt rol în afară de a duce ritmul, iar o sticlă cu apă preluată de la unul dintre ei mi-a redat cheful de alergare. De asemenea, am fost motivat suplimentar și de întâlnirea cu un amic rămas în urmă, pe motiv de "nepotrivire de caracter" cu ziua, cursa etc. Am fost sfătuit să nu scap din ochi oamenii cu baloane, pentru că va fi greu să-i mai prind apoi. Merci Adrian.

Fără să-mi dau seama, apoi, am reușit să țin pasul fără probleme, reușind chiar să "evadez" pe ultimii 2 km. O întâmplare amuzantă s-a petrecut înainte de ultimă linie dreaptă, când am auzit câțiva spectatori strigând "Dănuț, Dănuț!". Deja mă gândeam că fanii veniseră să mă aplaude, dar elanul mi-a fost retezat rapid, când mi-am dat seama că urările încurajările erau adresate unui tiz, mult mai cunoscut.
Gata, se vedea finișul, iar marele avantaj de anul ăsta a fost că ultimul sprint nu risca să se termine hilar înainte de poartă, pe motiv de lipsă de energie suplimentară.
Am terminat en fanfare, cu un timp net de 1h 43' 01", cam la un minut în fața echipei de pace-makeri, dovadă că și aceștia au fost cam rapizi pentru ce trebuiau să facă. Oricum, le mulțumesc pentru efort și altruism. Chapeau!

Ca și la maratonul de astă toamnă, ceasul nu a colaborat 100%, așa că lungimea totală a traseului monitorizat de mine a fost de fix 21.00 km. O altă variantă ar fi că am "tăiat" virajele, reușind un traseu mai scurt decât trasa ideală. În concluzie: PB cu peste 2 minute sub anteriorul, dar nu știu ce îmi va rezerva viitorul pentru jumătatea de maraton.

De apreciat și faptul că cel mai bun român din cursa de 21 km a fost buzoianul Nicolae Soare, la echipe câștigând echipa lui Marius Ionescu și Alex Corneschi.

Programul zilei nu se termina aici. După ce am preluat medalia și m-am îndopat regulamentar cu fructe și lichide, a urmat o așteptare cam cât juma' de cursă la preluarea bagajelor de la garderobă. Măcar e bine că nu s-au mai pierdut, cum am auzit că a fost alte dăți.

"Sărbătoarea" alergătorilor s-a încheiat cu prima întâlnire organizată a grupului Share your run, de pe Facebook. A ieșit o adunare de impresii despre competiția proaspăt încheiată, dar și despre alte planuri, idei sau glume împărtășite de oameni deosebiți adunați în jurul mesei cu sucuri de fructe și frappe.

Dacă totul decurge conform planului, la toamnă la MIB 2017 voi bifa o nouă premieră, dar veți descoperi atunci despre ce este vorba.
La final, vă las sa savurați câteva poze interesante, pentru care mulțumesc următorilor: Liliana Spătaru, Cristina Ionescu, Mirela Mihai, Octavian Ivanov, Cosmin Petrenciuc, Bogdan Udroiu, Dan Babu, Smile Production și Fotograful Tău.

Numai respect și alergări frumoase!

Performanta vine alergand

De la "pofta vine mancand" la titlul de mai sus e doar un pas, alergatul fiind una dintre poftele mele din ultimii ani. Faza cu "performanta" nu o luati in seama sau chiar ignorati-o, desi un salt de cateva sute de locuri la o distanta de 5 luni ar putea fi numit asa.
Sa incepem. Asadar, dupa semi-ul din primavara, a urmat o perioada in care am acordat cea mai mare atentie de pana acum pregatirii MIB-ului din toamna 2015. Echipament exista (multumesc, Andrei Crisan pentru Garmin), vremea m-a ajutat, sanatatea fizica la 95% (ca de obicei, o mica viroza a incercat sa-mi saboteze visurile de marire), vointa in crestere (influenta STR, renuntarea la anumite bauturi cu gaze, am reusit sa ma trezesc de cateva ori ca sa alerg dimineata devreme etc.), asa ca s-au adumat cativa kilometri (a se citi: vreo 250 de la 1 iunie incoace).
La un anumit moment s-a auzit zvonul ca s-ar face un traseu unic prin centrul capitalei, asa ca imaginatia a inceput sa-mi calculeze posibile rute pe unde ar putea trece, insa n-a fost chiar asa (probabil birocratia si prejudecatile unora i-au impiedicat pe organizatori sa se lafaie pe bulevardele Bucurestiului). A rezultat un traseu destul de ok, dar si foarte intortochiat, mai ales la semi. Drept urmare, combinand pasiunea pentru alergat cu "obsesia" pentru cunoasterea strazilor, am realizat o descriere cu poze (merci Google Street View) a intregului traseu (vezi aici), care a reusit sa atraga si cateva aprecieri ale comunitatii (plus vreo 450 de vizualizari in 3 saptamani).

Vine si ziua "mult asteptata". Kitul era ridicat, alimentatia ok (da, paste), odihna pe masura si moralul ridicat cu cricul. Ca de obicei, m-am trezit pe la  dimineata, tabieturile in ordinea stabilita, iau rucsacul si ma prezint la "locul crimei". Destul de friguroasa prima duminica de octombrie, dar imi fac de lucru, mai intalnesc cativa cunoscuti, asist la startul de la cursa populara si cea a adolescentilor si iata ca se apropie ora 9:30. Ma duc tacticos catre poarta de intrare aferenta numarului meu si astept cuminte printre primii din "cusca" numerelor cu 6000. Asteptarile referitoare la bun-simtul pe care mintea mea il asocia cu principiile unui alergator sunt inselate cand ii vad pe unii care ar fi facut orice sa sara peste rand si sa incalce regulile, doar pentru a lua startul cu cativa metri mai in fata.
Se da startul si, de data asta, trec destul de repede pe sub poarta aia mare cu ceas, indreptandu-ma rapid spre "dealul suferintei". Suferinta, dar nu chiar acum, ci mai spre final, caci inceputul a fost sublim, cu o medie de 4:45/km in primii 5 km.

Fara sa imi dau seama, a trecut tura de Casa Poporului si bucla de la Unirii, asta si pentru ca m-am inalnit cu cativa prieteni pe traseu, totusi mai putini decat speram.

Urcarea de pe Victoriei n-a fost chiar ca alte dati, da fiind faptul ca a fost pusa mai devreme, iar noutatile acum incepeau. Avea sa descopar cum arata noile bucati de traseu, admirand (printre guri de apa si gel energizant) si cateva din obiectivele turistice reprezentative ale capitalei: Ateneul, Muzeul de Arta, Cercul Militar sau Opera. Mai schimb doua, trei vorbe cu oemenii pe traseu, incerc sa anim un pic spectatorii (fara reusita), bat palma cu cativa STR-isti si inevitabilul se produce. Dupa ritmul de ghepard de la startul cursei in care pacemaker-ii de 2h45' au fost lasati cu mult in spate, iata ca pe la kilometrul 7-8 am inceput sa ii vad in retrovizoare pe baietii cu baloane albe.

In scurt timp am fost prins (deh, am bagat benzina mai proasta), am incercat sa ma agat de trenuletul lor, dar nu mi-a tinut decat scurt timp. I-am lasat sa se duca la treaba lor si mi-am vazut de drum.

Schimb cateva vorbe in "viteza" cu alti "suferinzi", o unghie incearca sa imi strice ziua, dar nu o bag in seama si, imi iau elan spre Izvor, unde ma vad cu Suporterul Nr. 1, venit sa ma aplaude.

N-am timp de multe vorbe si intru pe ultima tura de circuit. Urcarea spre Mariott pare sa-mi dea de furca, aparand cateva mici crampe, dar le ignor si-i dau inainte. Depasesc cativa camarazi cu aceleasi simptome si deja simt finalul aproape.

Pentru ca am trecut pe un alt culoar decat cel pe care alerga majoritatea, n-am mai apucat sa bat palma cu Lili, dar urma sa ne vedem, oricum, la final. Dupa coltul parcului, n-a mai fost mult, asa ca am marit viteza, ultimele sute de metri aducandu-mi un ritm de sub 4:30. N-a fost chiar un sprint, ca nu mai aveam energie, dar macar l-am depasit pe tipul de culoare (probabil un kenian foarte slab, de vreme ce a fost depasit si de un pârș impiedicat ca mine).

Imi iau medalia pentru colectia de acasa, bag cateva guri bune de apa, fructe etc si constat bucuros ca n-am fost departe de baietii cu baloane albe, terminand cu un timp excelent de 1:46:25, cu peste 10 minute mai bine ca in luna mai. Locul 348 din 2503 oemeni care au terminat cei 21 km si un pic.

M-am regasit cu sotia, dar si cu "firma oficiala de catering a maratonului" (nu-i dau numele, stie ea. Multumim, inca o data) si, dupa o vreme petrecuta pe acolo, imi iau talpasita cu gandul la urmatoarea participare. In drum mai admir un pic participantii de la maraton (eu apucasem sa si mananc si astia mai aveau vreo 5 km), fac cateva poze si ma retrag la depou.

Per total, desi a fost un traseu mai greu, a fost si mai reusit, atat pentru mine personal, cat si ca organizare generala. Intotdeauna mai sunt lucruri de imbunatatit, dar s-a vazut ca se misca lucrurile, daca se vrea. Apropo de chestii personale, intr-un viitor destul de apropiat, daca sunt primit, cred ca voi face si eu pe pacemaker-ul, probabil la 2h15' sau 2h30', asa ca astept inscrieri ;)

Va las, la final cu cateva fotografii care mi-au placut, dintre miile postate de profesionistii sau amatorii in ale declansatului. Apropo de asta, multumiri pentru poze: Radu Cristi (Donez Amintiri), Octavian Ivanov, FRA Photo si Marius Olteanu Photography, de la care am luat imaginile de mai sus si mai jos.

Pârşul ager la plimbare

Asadar si prin urmare, a venit clipa cea mare. Asa e, nu sunt inspirat deloc, dar vreau sa scriu cateva randuri despre evenimentul sportiv al primaverii 2015 din Bucuresti: Semimaratonul International Bucuresti 2015. Titlul, de asemenea, e ales in lipsa de ceva sugestiv.

Dupa o istorie pe care ati aflat-o aici, aici sau aici, a venit si al treilea semi din "cariera". Dupa cele din trecut, acum plecam cu ambitii mari. Nu-mi mai doream doar sa termin, ci sa ma autodepasesc (ca din carti, da), facand un timp sub 2 ore.
Ca orice "profesionist", strategia a fost facuta din timp, cuprinzand un contract pentru echipament cu Decathlon, alimentatie si medicamentatie (a se citi "cate un paracetamol, din cand in cand si vreo cateva suplimente pentru imunitate". Nu ma bag la alte prostii) adecvata, dar si cantonamente la World Class (iarna) si in parcul Titan (I.O.R.), dupa ce a dat coltul ierbii. Neavand alte posibilitati, antrenamentele individuale outdoor aveau loc, in general, la ore extreme: dimineata la 6 sau seara la 10, iar in week-end la alegere. Pe langa astea, s-a mai ivit si sansa Sunday Titan Run, eveniment organizat duminical de catre Ro Club Maraton (La multi ani, cu aceasta ocazie, desi nu sunt membru, inca. O sa devin.), unde se alearga in grup, cateva ture in jurul lacului din I.O.R., se socializeaza si se fac tombole cu premii.
Ajutat si de cateva aplicatii online, activitatile au mers destul de bine, incadrandu-ma in cam 75% din ce mi-am propus. Nu a fost 100%, dar mai bine decat datile trecute. Kilometri au fost destui, timpii se imbunatateau, nu mai faceam febra musculara, evenimente neprevazute (raceli etc) nu au aparut si asteptam increzator data de 17 mai. Singurele "piedici" au fost doua ploi prinse chiar pe traseu, fara sa fiu aparat de nimic. Una dintre ele, mai suparata, a incercat sa imi strice cu totul planurile (nori fiorosi, fulgere, tunete, ploaie cu galeata), dar, dupa un slalom urias printre picaturi si balti, m-am oprit direct la baie sa storc tricoul (de apa de ploaie, nu transpiratie).
Ca sa fiu in pas cu moda, organizatorii mi-au pregatit o minunatie de tricou mov, aproape asortat la noii "botosi" de alergare. Pentru a evita isprava de data trecuta (cand nu mi-am gasit kitul personalizat), m-am prezentat inca din prima zi, preluand acelasi sac plin cu materiale publicitare si un baton de Isostar. Mai erau cateva zile si se anunta o afluenta record de participanti: peste 10 000, dar prognoza meteo ma ingrijora un pic. Desi organizatorii dadeau asigurari ca va fi ok, ma gandeam la ce e mai rau, mai ales ca in destule zile din saptamana anterioara au fost precipitatii. Ramasesem cu speranta ca nu va fi nevoie sa imi iau vreo pelerina sau cine stie ce protectie improvizata.
Ca si asta toamna, mi-am asigurat serviciile asistentului de traseu, care m-a asigurat ca va fi la datorie dis de dimineata, desi are si alte prioritati familiale, de vreo doua luni. De asemenea, tot prin intermediul lui, aveam si cativa parteneri de traseu, macar pentru start, pentru ca nu stiam inca de ce e fiecare in stare.

Toate detaliile fiind puse la punct si reusind sa si dorm rezonabil, eram in picioare cu mai bine de 3 ore inainte de primul fluier...pardon, pocnetul pistolului de la start. Tabieturi gastronomice si vestimentare indeplinite, mers de pisica prin casa pentru a nu deranja, bagajul facut si iata-ma la aer. In doi timpi si trei miscari eram in metroul populat de alergatori care ne-a dus spre centru. Ajuns in piata, mi-am revazut cativa cunoscuti cu care am schimbat impresii si am constatat ca, desi era 7:30, vremea se anunta destul de calda, asa ca am renuntat la bluza cu maneci lungi.
Confirmandu-mi-se "temerile" ca voi fi sufocat de oameni, m-am strecurat cu greu pana spre sectorul din care urma sa iau startul impreuna cu coechipierii de inceput. Spre deosebire de alti ani, acum au fost create mai multe sectoare si urma sa facem si un viraj, inainte sa trecem peste linia de start propriu-zisa.

Ocupati cu cateva selfie-uri, n-am auzit pocnetul de start, dar ne-am luat dupa turma, in plimbare catre Cosbuc, zona prielnica discutiilor, glumelor si salutarii cunoscutilor care veneau din sens invers. De alergare nu se punea problema...inca.

Pas cu pas, se rarefia traficul de pe traseu si incepeam sa ne bronzam in viteza. Spun viteza, comparativ cu alte animale precum melcul sau testoasa, ca daca era sa ne comparam cu cetatenii de culoare de pe contrasens, noi ceilalti mai mult am stationat.

Am alergat cu Razvan cativa kilometri, despartindu-ne apoi si avand sa aflu ca, din pacate, el a abandonat din cauza unor probleme la genunchi, undeva pe la km 15.

Din fericire, la mine era ok, ma hidratam, conversam si avansam printre jaloane. Cateva mici probleme au aparut pe la punctele de schimb de la stafeta, unde se gatuia culoarul de alergare, dar au fost depasite fara probleme.

De data asta n-am mai stat cu ochii pe ceas, dar m-am asigurat intotdeauna ca pacemakerii de 2h sunt in spatele meu. Atat timp cat cei cu baloane rosii (Serban Damian si Dinu Turcanu) nu ma depaseau, eu imi indeplineam obiectivul de a realiza un timp sub 2 ore. Destul de des ne asiguram, atat eu cat si "antrenorul" ca am un avans confortabil fata de acestia, pe o buna bucata de drum pierzandu-i chiar din vedere. N-am intrat in contact direct cu ei in niciun moment (in mod normal, se alearga impreuna cu acestia, daca vrei sa obtii timpul respectiv), dar m-au ajutat foarte mult, drept pentru care le multumesc.

Timpul a zburat destul de repede (nu din cauza vitezei, sic!) si am intors rapid la Diham, bucla de la Arena Nationala fiind parcursa doar cu o mica durere de burta cauzata de gelul energizant (probabil!?) cu care m-am luptat minute intregi sa-l desfac :)

A urmat trecerea prim partea cea mai animata a traseului (Unirii-Constitutiei), atat concurentii, cat si publicul facand o ambianta frumoasa. Muzicieni, voluntari, reprezentati ai unor organizatii/fundatii, cunoscuti si necunoscuti, toata lumea facea atmosfera.

Ocupat cu orice altceva, doar sa nu ma gandesc la oboseala, am ajuns "incetisor" spre partea frumoasa a cursei, pe Calea Victoriei. Desi culoarul e destul de ingust, aici atmosfera e parca mai frumoasa, arhitectura zonei si publicul contribuind in egala masura. Intalnindu-ma cu un fost coleg de liceu, mascarindu-ma pe la camere sau admirand peisajul, nici n-am observat ca nu m-am intrebuintat prea mult pe urcare si deja calculam cu ce timp o sa ajung la finish.

Incepusera sa ma doara un pic genunchii si pe mine, dar dupa ce am facut cateva miscari mai "speciale" am putut continua fara probleme. Deja aveam impresia ca imi este sete mai mult ca de obicei si visam la fructele care aveau sa vina mai tarziu decat ma asteptam. Aici ar fi de precizat austeritatea generala (nu stiu cum a fost la cei clasati mai in fata) de la punctele de alimentare de pe traseu, unde se oferea doar apa, doar cateva oferind si energizant, banane sau portocale.

Intrarea in ultimul kilometru a adus si o intensificare a galagiei de pe margine, interactiunea cu publicul dand un plus de energie, mai ales ca, in spate, se zareau apropiindu-se, baloanele rosii. Pentru prima data, imi era teama sa nu ma depaseasca.
Anuntandu-mi apropierea de final, am luat ultima gura de apa si am marit ritmul si, surprinzator, am putut sa-l tin si pe ultima linie dreapta. In aplauzele generale (nu doar pentru mine, totusi), am trecut linia de sosire cu un timp de 1:57:54. Asadar, obiectiv indeplinit, mai ales ca nu am simtit vreun disconfort major (in afara unor mici dureri de genunchi vreo zi dupa).

Inghesuiala mare la prederea chipurilor, criza de medalii, lume buluc la hidratarea post cursa, dar, una peste alta, a iesit bine. E normal sa fie si nemultumiti (obiectiv sau subiectiv), dar de la an la an se vad imbunatatiri, mai ales ca si numarul participantilor este in continua crestere.

Pentru viitor nu imi fac planuri. In principiu, o sa merg tot pe semimaraton, dar nu exclud o posibila participare si la un 42.190. Vom vedea, insa.
Observatia nr 1: In ultima perioada, am constatat un trend crescator referindu-ma la numarul oamenilor care alearga, ceea ce e ok, doar ca sunt destui care o fac doar pentru ca da bine la imagine. Se pare ca e in tendinte sa alergi, cam ca purtatul ochelarilor de vedere fara sa ai nevoie sau lasatul barbii sa creasca. Nu zic ca nu sunt si destui pasionati, dar am observat si multi dornici sa epateze, mai ales corporatisti sau oameni "independenti", astia diferentiindu-se in special prin castile din urechi, gadgeturile de monitorizare, echipamentul de ultima generatie si vreo coafura rasta sau barba de hipster.
Observatia nr 2: De apreciat numarul tot mai mare de firme care incurajeaza miscarea, doar la SMIB 2015 fiind destule care si-au inscris angajatii la diferite probe. De asemenea, in mai multe orase din tara se desfasoara si Crosul Companiilor, oranizat in acelasi spirit de a ridica din scaunele de birou fundurile aplatizate ale oamenilor muncii.
Observatia nr 3: Destule persoane publice prezente la start, cele mai cunoscute nume fiind: Mircea Badea cu "fotomodela", Adrian Hadean, Alex Dima sau Virgil Iantu.

Va las sa va delectati si cu alte cateva poze care mi s-au parut interesante:

Felicitari prietenilor si cunoscutilor care au participat: Razvan, Monica, Adelina, Mihai I, Paul R, Mihai S, Alexandra P, Octav, Adi, Dragos, Lilica, grupul STR si altii catre care imi cer scuze ca i-am omis.
Multumiri: sotiei (ca ma suporta cu alergatul), Vali (asistenta tehnica, hidratare, foto, conversatii), dna Silvia C (masa de dupa!), altor persoane nementionate care merita, dar si fotografilor de une am luat unele din pozele din acest articol (via Facebook): Radu Cristi, Laurentiu Ionascu, Toader Alexandru, Costin Vasiliu, Catalina Niculae, Radu Diaconescu, Anca Birleanu (photorun), Sorin Irimia (photorun). Jos palaria!