Ich bin ein marathoner

Ca de obicei, titlul de mai sus nu este întâmplător, ci este oarecum legat de o următoare postare care va apărea în curând aici.
Pe de altă parte, chiar acest articol va fi unul mai special, atât prin evenimentul despre care scriu, cât şi prin modul de expunere. Nu mai stau mult pe gânduri şi trec la treabă, vorbind, după cum bănuiaţi despre primul maraton terminat. Nu se ştie încă dacă va fi şi ultimul, aştept propuneri de continuare sau renunţare.

Deci, evenimentele au fost cam aşa:
1. Ideea, venită mai demult, dar reaprinsă în anul de graţie 2016
2. Pregătire şi iar pregatire, mai ales vara, dimineaţa pe răcoare (despre care am vorbit si aici)
3. Tentativă de răceală, care a ridicat nişte semne de întrebare cu o săptămână înainte, tratată cu naturiste (propolis-c-echinaceea), multe fructe, odihnă şi speranţă
4. Luat kitul de participare, între primii, vineri pe un frig de crăpau pietrele. Se prevedea un prim maraton în condiţii speciale, cu ploaie, frig şi suferinţă...sau DNS/DNF. În una dintre revistele din sac, am descoperit şi savurat un articol foarte bine scris de către un cunoscut. Bravo Mihai.
5. Carboloading în stil propriu, cu destui carbo, dar şi coaste de porc cu cartofi prăjiţi şi maioneza cu mai puţin de 24 de ore înainte. Ştiu...
6. Trezire, ca de obicei, pe la 5 şi ceva dimineaţa, ceasul fiind un accesoriu aproape inutil.
7. Tabieturi matinale de zi de cursă: mâncare, pregătire echipament,
8. Schimbat priviri cu alţi colegi de suferinţă prin metrou. Aici, printre călători, mi-am descoperit un suporter neaşteptat: unul dintre profesorii mei din liceu, mutat şi el între timp în Bucureşti.
9. Tremurat la început prin piaţă, dar recăpătat speranţele odată cu primele raze de soare
10. Revederi cu prieteni şi schimbat impresii, urări şi temeri. De asemenea, am încercat să caut cu privirea dacă se văd oameni cu baloane.
11. Decid să las bluzele cu mânecă lungă la garderobă. Se anunţa singura zi cu soare din octombrie, până atunci
12. Înghesuială la garderobă, înghesuială la start, dar si o parte bună: nu a trebuit să plec chiar de la sectorul F, pentru ca nu mai erau delimitate zonele
13. Mă împrietenesc repede cu pacemakerii de 4 ore, cu care sper să ajung împreună şi la sfârşit. Cu Alexandra mă cunoşteam deja, aşa că am relaţii. De asemenea, văd şi vreo două feţe cunoscute în grupul care deja se încheagă.
14. Start oficial în Maratonul Internaţional Bucureşti 2016, dar noi suntem încă la socializare.
15. Trec 7 minute şi abia atunci bipăie covorul şi sub picioarele noastre.
16. Trafic de Bucureşti în primii kilometri, cu depaşiri periculoase, fără semnalizare, mers pe linia de tramvai etc, dar baloanele argintii se strecoară şi avansam vitejeşte. Parcă prea vitejeşte, după calculele mele, dar fac faţă lejer acum.
17. Prima temere îmi apare în minte în momentul în care am impresia că nu am călcat cum trebuie pe check-pointul dinspre Piaţa Victoriei, dar mă gândesc că nu contează dacă apare sau nu DNF în situaţia oficială. Oricum eu am venit pentru alergare, nu pentru clasament.
18. Pe Calea Victoriei şi în zona Kogălniceanu e momentul în care trebuie salutaţi prietenii din sens opus. Nu-i mai menţionez, dar îi asigur pe toţi de recunoştinţa mea.
19. Pas cu pas, nu ne dăm seama cum trece timpul, pentru că primim încurajari de la paceri, dar şi încercăm să purtăm discuţii între noi.
20. La Eroilor, Lilica vrea să compenseze lipsa de pe traseu cu încurajări pe măsură. :)
21. La Izvor, am prima întâlnire cu fotograful oficial şi suporterul Nr. 1. Va urma...
22. Descopăr, în premieră, bucata de traseu care duce spre Panduri şi Rahova. Până acum n-o ştiam pentru că este destinată doar maratoniştilor
23. Întervine tăcerea, dar nu şi oboseala. Cu un ritm de metronom, avansăm cu viteza maximă legală de 5:41/km. Aflu ulterior că am fost asemănaţi cu o turmă de oi lente care urmau credincioase pacerii şi cărora le este teamă să alerge mai repede. Aşa o fi....sau nu.
24. La trecerea prin din nou prin zona de la Constituţiei, îmi primesc iar încurajările de rigoare şi iau în piept lunga linie dreaptă spre Piaţa Alba Iulia.
25. Îmi dau seama că cineva a apăsat pe stop la ceasul meu şi toţi cei vreo 25 de km alergaţi nu vor fi înregistraţi nicăieri. Asta este...încă un semn că trebuie alergat pentru mine, nu pentru timp.
26. Încep să apară semne de oboseală, mai ales pe la genunchi şi încerc să compensez prin psihic şi alimentări dese la punctele de alimentare.
27. Revedere cu Arena Naţionala, pe unde încerc să îmi fac preocupări, să mă uit după oameni, astea pentru a mă detaşa de "suferinţa" prin care trec.
28. Pentru prima dată, mă gândesc că aş putea să mă despart de "iepuri", dar nu să-i las în urmă, ci invers.. Trag de mine şi rezist.
29. În perioada de "întrebări existenţiale", încerc să mă menţin în partea din faţă a plutonului de la 4 ore. Mintea îmi zicea că aşa e mai bine, pentru moral.
30. Din nou şedinţă foto, de data asta la Unirea. Am avut un fotograf oficial foarte activ.
31. Cu ocazia asta a cam trecut si celebra perioadă cu "zidul" alergatorilor de maraton. Km 35 trecuse şi doar voinţa mă putea face să merg mai departe sau să ma opresc. Am ales prima varianta.
32. Iar Lilica pe la Eroilor, foarte efervescentă. Merci din nou.
33. Deja pacerii ne invită să sprintăm, dar cine poate să mărească ritmul dupa 40 de km?
34. Ajungem la colţ la Izvor şi, brusc, se poate să accelerez. Totuşi, am o vagă bănuială că nu am sprintat eu, ci purtătorii de baloane au lăsat-o mai încet.
35. Pe ultimele sute de metri chiar am băgat in viteza a cincea, dovadă fiind că nu am mai văzut lumea pe margine, fiind chiar al cincizecilea într-un clasament făcut doar pe ultima bucată de câteva zeci de metri.
36. Oficial vorbind, am terminat pe locul 364 din 925 de finisheri (89 din 196 la categoria M 35-40), cu un timp brut de 4:05:15 şi net de 3:59:00. Obiectiv îndeplinit şi nu a mai contat faptul că ceasul a încercat să-mi puna beţe-n roate.
37. Am mulţumit chiar la faţa locului (o fac şi acum) oamenilor care au alergat pentru alţii o cursă întreagă. Deci, mulţumesc Alexandra, Cristian şi Nicolae. Chapeau!
38. Rehidratare, fructe şi tras sufletul, în timp ce încep să conştientizez ce am făcut. Constat că am avut destule semi-uri după care am suferit mai mult.
39. Vreo două zile după m-am resimţit, mai ales în zona picioarelor, drept pentru care coborâtul scărilor devenise un început de chin. Oricum, "brucşii" şi-au făcut treaba foarte bine.
40. Scanare Facebook după poze cu mine sau cu persoane cunoscute, dar mai puţin ca alte dăţi.
41. Cel puţin o săptămână după maraton am ales să fac pauză, dar în curând trebuie sa îmi revina cheful.
42. Încă nu ştiu dacă voi mai alerga un maraton vreodată. Deocamdată, se pare că rămân la jumătate din distanţă.
Aşadar, 42 de idei despre 42 de kilometri. Am făcut-o şi pe asta, expunându-vă mai sus doar experienţa personală. La organizare nu mă mai refer, de data asta. Au fost alţii care au expus şi bunele şi relele.
Fotografiile le voi aşterne necronologic la final, şi nu printre texte, ca alte dăţi. Mulţumiri: Liliana Spătaru, Radu Cristi şi organizatorilor pentru albumul oferit la final.

În continuare, vă las să savuraţi şi alte poze, surprinse pe traseu de mai sus menţionatul fotograf oficial

Premieră....sau nu?

"Dacă e octombrie, e MIB". Aşa ar putea suna un slogan referitor la postările pe acest blog în a doua lună de toamnă. Pentru că mi-a intrat în reflex, cu o cursă primăvara şi una toamna (plus câteva extra), nici anul acesta nu am facut excepţie, aşa că, în curând, voi alerga la Maratonul Internaţional Bucureşti 2016. De data asta nu voi în proba de semimaraton, ca în anii anteriori, ci chiar la proba regină, maratonul întreg (42,195 km).

Pentru ca această participare să nu se transforme într-un fiasco trebuia să mă pregatesc mult mai bine şi mai mult ca alte dăţi, ceea ce cred că am şi făcut, în mare parte. Am făcut înscrierea din timp, aşa că nu mai puteam da înapoi, iar anumite circumstanţe ulterioare au făcut să am si mai mult timp de pregatire.
Cea mai mare parte din antrenamentul dedicat maratonului s-a desfăşurat în perioada de după, semi-ul de la Petrom, reuşind să adun aproximativ 600 de km în ultimile 5 luni. Unii ar zice că e mult, alţii că puţin, eu că aşa şi aşa. Deci, adevărul e pe undeva pe la mijloc. Cam de 3 ori pe săptămână, în special dimineaţa, casa mea a fost în IOR (plus Buzău, Paralia Katerini etc, dupa cum m-a prins momentul), cu ture obişnuite, dar şi cu long-run, câteva intervale sau ture rapide.

Conform planului, am reuşit să îmi închei programul de pregătire la final de septembrie, aşteptând sa văd dacă efectele acestuia se vor vedea pe bulevardele Bucureştiului printre miile de alţi pasionaţi. Apropo de efecte, obiectivul principal ar fi să termin cu bine cei peste 42 de kilometri, dar, dacă mă simt bine, ar fi perfect să scot un timp în jurul pragului de 4 ore. Pentru asta, voi incerca să fiu din nou alături de oamenii cu baloane (pace-makerii), dar nu ca la BIHM 2016, ci de partea cealalta a baricadei. Deci, urmăriţi baloanele argintii, căci asta va fi culoarea celor care vor sa scoată 4h.
De asemenea, a fost schimbat şi unul dintre "sponsorii tehnici", începând cu această toamnă fiind încălţat cu Brooks Glycerin 13 de la Sport Guru, care au înlocuit vechii Kalenji Kiprun MD3 (încă în stare foarte bună, dar mai puţin prietenoşi pe distanţe lungi).

La ora la care scriu aceste rânduri singurele temeri pe care le am sunt clasica raceală care m-a prins la fix (dar care sper sa treacă in 2-3 zile), dar şi vremea care deocamdată nu pare a fi prietenoasă cu amatorii de mişcare în aer liber.
În perspectiva acestui viitor motiv de mândrie, adică această participare în premieră la un maraton, pe 9 octombrie 2016, constat că n-aș fi chiar 100% debutant. Scormonind prin memoriile plăcute și prin marea internetului, am regăsit prima tentativă într-ale curselor pe distanțe lungi. În 2006, pe când nu mă prinsese încă această "dependenţă" şi eram pasionat mai mult de drumeţiile montane, am descoperit (cred ca pe Alpinet) că se organizează prima ediţie a Maratonului Piatra Craiului. Gândindu-mă că se va desfăşura ca o tură obişnuită de mers pe munte, mi-am scos adeverinţă medicală, am plătit taxa de înscriere şi, împreuna cu un amic, ne-am prezentat la start, după noapte dormită la cort în apropiere de Zărneşti.

N-am reuşit să parcurg decât câţiva kilometri, reuşind "performanţa" să abandonez. Nu am avut nicio scuză, dar factori precum lipsa de antrenament, răceala de care tocmai mă vindecasem, modul în care au pornit ceilalţi şi perspectiva de a mă chinui pe creste au făcut ca instinctul de conservare să fie mai puternic. Aşadar, am reuşit să mă clasez pe un "onorabil" loc 20 la categoria 18-29 de ani (ultimul), fiind singurul abandon din toată cursa :) Constat că am avut o şansă foarte mare, dar nu am ştiut să profit. Ştiu că acum sunt criterii mult mai aspre de înscriere, iar cei care participa la MPC sunt de admirat. Trecând peste această experienţă, de menţionat că după aceea am avut parte de un week-end pe cinste, cucerind într-un ritm mai domol înălţimile Pietrei Craiului.

Voi reveni săptămâna viitoare cu feed-back dupa cursă. Sper sa am ce povesti, de data asta.
Staţi prin preajmă.

Iepuraşii roz

După ce la ultimul semi, cel din octombrie 2015, am realizat cea mai bună performanță a "carierei", în 2016 se punea întrebarea dacă timpul poate fi îmbunătățit sau o apuc pe alte căi. Căi sportive, nu vă gândiți la altceva.
Prima dintre aceste căi s-a ivit chiar în primăvara asta (a doua va fi la toamnă, dar vom mai vorbi), când am decis să mă pun și în folosul altora, atât cât voi putea. Astfel, am acceptat provocarea lui Gabriel Solomon și m-am înscris în echipa de pacemakeri, iepuri, pe înțelesul tuturor. Deci, trebuia să ajutăm alți alergători să obțină un anumit timp la final, în cazul meu 2 ore și 20 min pentru cei 21 de kilometri și un pic.

Pregatire a fost si nu prea, dar aveam ceva acumulat la inceputul anului asta. Plus ca week-endul cu concursul se anunta aglomerat, din mai multe motive personale, motiv pentru care chiar ma gandisem sa renunt. Am hotarat sa raman, asa ca au urmat instructiunile de la Gabi, pe care le-am invatat pe de rost ca sa fiu pregatit pentru noua postura.
Nefiind in Bucuresti, m-am asigurat ca am delegat pentru ridicarea kitului (Vali), iar baloanele si celelalte accesorii urmau sa fie preluate duminica dimineata.
Ca de obicei, in ziua cursei, trezirea la 6 fara un pic, urmata de tabieturile pe care nu le mai mentionez acum, echiparea si ... hai la joaca :) Atat prognozele, cat aprecierea personala (am scos nasul pe geam) ma cam faceau sa fiu temator cu privire la vreme. Niste nori, destul de amenintatori, riscau sa ne strice distractia duminicala, dar nu ma puteau opri. Daca era sa ploua, singura dorinta era sa ma prinda pe traseu si nu inainte sau dupa cursa.
Ajung destul de repede, printre cativa camarazi in metrou, si, in continuare, se simte destul de frig, in ciuda miscarilor de incalzire. N-a durat mult si m-am intalnit cu cei impreuna cu care urma sa impartim acest job de duminica. Ii studiasem un pic inainte, cautandu-le profilurile pe Facebook, asa ca a fost destul de usor sa ne cunoastem. Asadar, impreuna cu Diana, Mihai, Daniel si Gabriel am format echipa de "iepuri" pentru cei care doreau sa scoata 2 ore si 20 pe semimaraton. Dupa o scurta socializare, am primit de la Gabi recuzita necesara: tricou de pacer, bratara cu timpii necesari la fiecare kilometru si... BALOANE ROZ legate de eticheta tricoului. Desi initial am crezut ca doar un membru va purta baloanele si deja o vedeam pe Diana ca singura care sa "nu se faca de ras" cu frumoasa culoare..."de fete", pana la urma toti am avut cateva. :)

Cu cateva minute inainte, dupa poza de grup cu toti pacemaker-ii, ne-am incolonat frumos si hop in blockstart, unde prima grijă a fost să nu pierdem baloanele care erau fluturate de vânt și se agățau de orice in jur. Imediat ne-am găsit și câțiva "adepți", cel puțin pentru prima parte a traseului, iar startul a fost clasic pentru cei din sectoarele din spate: la început jogging lejer (a se citi "mers alert"), urmat de alergare propriu-zisă abia după ce am trecut de poartă, moment în care am pornit și cronometrele.

Urmand sfaturile organizatorilor, am incercat sa stam destul de grupati si sa ne infranam reciproc tentatiile de a alerga prea tare. Spre deosebire de alte dati, ritmul de acum mi se parea extrem de lejer, iar buna dispozitie a existat de la inceput, cu replici de "agatat pasageri" care mai de care mai amuzante: "haideti cu noi la 2:20 ... volti", "trenul de 2:20", "poftiti in vagoane" sau "veniti cu noi pe programul 2.....20" fiind doar cateva dintre acestea. :)

Spre uimirea mea, am reusit sa mentinem ritmul recomandat (undeva la 6:37 trebuia) inca de la inceput, nefiind nevoie sa facem ajustari majore de viteza pe parcurs, ceea ce a ajutat la pastrarea relativ constanta a numarului de membri "simpatizanti". Fiind destui iepuri in echipa, am incercat (mai mult din instinct) sa ne impartim sarcinile, pentru binele scopului comun. Unii duceau ritmul in fata grupului, altii ramaneau la discutii si sfaturi ceva mai in spate, altii verificau constant ceasul, altii mergeau inainte la punctele de alimentare sa ia provizii pentru toti. Intr-un cuvant: orice activitate care simteai ca poate ajuta.

Usor, usor, luandu-ne cu discutiile, cu ochii dupa bornele kilometrice (intre noi fie vorba, amplasate cam gresit undeva prin zona stadionului) sau salutand prieteni intalniti pe drum, am intrat in jumatatea a doua a traseului si incepeau sa apara primele semne de oboseala. Dupa mine, aici a contat mai mult experienta anterioara a pacerilor (cat avea fiecare), cu sfaturi de hidratare, respiratie si, cel mai important, de motivatie. Deja numarul de membri ai grupului incepea sa oscileze destul de mult, preluand destui intarziati, dar si lasand in urma, din pacate, cativa mai lenti.

O surpriza placuta si neasteptata am avut in momentul trecerii inapoi prin zona de la magazinul Unirea, cand am remarcat prezenta celui mai important suporter si fotograf care exista, infiltrata printre lautarii care dadeau recital printre alergatori.

Ajungand din nou in zona aglomerata, am fost si ajutati un pic de atmosfera din jur, desi nu chiar peste tot spectatorii au fost implicati in a sustine concurentii. Cred ca mai mult "inghesuiala" de pe Calea Victoriei, cu cladiri si oameni laolalta, au contribuit un pic la presiunea, in sens pozitiv, care a motivat concurentii sa treaca peste momentul in care energia se apropie de final.

De data asta, intoarcerea de la Odeon n-am mai fost la Odeon, ci un pic mai devreme, inainte de Cercul Militar, oferindu-ne bucuria coborarii rapide inapoi la Splai, dupa care venea partea care mie nu imi place aproape deloc: falsul plat catre Eroilor (aproximativ km 18). Data fiind oboseala acumulata dupa distanta asta, am hotarat impreuna cu ceilalti "iepuri" sa "calcam frana" un pic, mai ales ca eram cu circa 2 minute mai bine decat timpul tinta.

Ne indreptam, iata, cu pasi mari spre final si am inceput sa punem la cale strategia de sfarsit. Avand timpul de partea noastra, pe masura ce se apropia zona de finish, am inceput sa incurajam alergatorii care ne insoteau in momentele acelea sa accelereze si sa dea tot ce pot pe ultima bucata.
Ultima linie dreapta, dupa curba de la Izvor, a fost cu adevarat superba, cu destui dintre cei care fusesera cu noi decisi sa se autodepaseasca si sprintand ca la o cursa scurta. Ramasi "singuri", am trecut tinandu-ne de mana, in acelasi timp linia de sosire.
Nu stiu daca acum activitatea pacerilor a fost mai apreciata ca alte dati, dar eu participand pentru prima data in acest fel, am ramas cu o impresie foarte placuta, ca am reusit sa ajut niste oameni care au facut o cursa frumoasa, facandu-mi in acelasi timp si noi priteteni printre colegii de "suferinta". Timpul meu nu mai conteaza :)

Cu bune si cu rele (sunt deja foarte bine cunoscute), "Petromul" de anul asta a reusit sa creasca, per ansamblu, fata de editiile anterioare, dar se poate si mai bine. Ce-i important: tot mai multa lume alege sa faca miscare si sa incerce sa se "lupte cu ceasul".
Pentru perioada urmatoare, voi incerca sa nu ma fac de ras si sa ma simt bine in realizarea celei mai mari "pasarele" personale in domeniul alergarii. Poate ghiciti care este, dar mai multe nu voi dezvalui deocamdata.

Multumiri pentru poze: Diana Carp (mai exact, Calin), Radu Cristi si LS ;-)