Ich bin ein marathoner

Ca de obicei, titlul de mai sus nu este întâmplător, ci este oarecum legat de o următoare postare care va apărea în curând aici.
Pe de altă parte, chiar acest articol va fi unul mai special, atât prin evenimentul despre care scriu, cât şi prin modul de expunere. Nu mai stau mult pe gânduri şi trec la treabă, vorbind, după cum bănuiaţi despre primul maraton terminat. Nu se ştie încă dacă va fi şi ultimul, aştept propuneri de continuare sau renunţare.

Deci, evenimentele au fost cam aşa:
1. Ideea, venită mai demult, dar reaprinsă în anul de graţie 2016
2. Pregătire şi iar pregatire, mai ales vara, dimineaţa pe răcoare (despre care am vorbit si aici)
3. Tentativă de răceală, care a ridicat nişte semne de întrebare cu o săptămână înainte, tratată cu naturiste (propolis-c-echinaceea), multe fructe, odihnă şi speranţă
4. Luat kitul de participare, între primii, vineri pe un frig de crăpau pietrele. Se prevedea un prim maraton în condiţii speciale, cu ploaie, frig şi suferinţă...sau DNS/DNF. În una dintre revistele din sac, am descoperit şi savurat un articol foarte bine scris de către un cunoscut. Bravo Mihai.
5. Carboloading în stil propriu, cu destui carbo, dar şi coaste de porc cu cartofi prăjiţi şi maioneza cu mai puţin de 24 de ore înainte. Ştiu...
6. Trezire, ca de obicei, pe la 5 şi ceva dimineaţa, ceasul fiind un accesoriu aproape inutil.
7. Tabieturi matinale de zi de cursă: mâncare, pregătire echipament,
8. Schimbat priviri cu alţi colegi de suferinţă prin metrou. Aici, printre călători, mi-am descoperit un suporter neaşteptat: unul dintre profesorii mei din liceu, mutat şi el între timp în Bucureşti.
9. Tremurat la început prin piaţă, dar recăpătat speranţele odată cu primele raze de soare
10. Revederi cu prieteni şi schimbat impresii, urări şi temeri. De asemenea, am încercat să caut cu privirea dacă se văd oameni cu baloane.
11. Decid să las bluzele cu mânecă lungă la garderobă. Se anunţa singura zi cu soare din octombrie, până atunci
12. Înghesuială la garderobă, înghesuială la start, dar si o parte bună: nu a trebuit să plec chiar de la sectorul F, pentru ca nu mai erau delimitate zonele
13. Mă împrietenesc repede cu pacemakerii de 4 ore, cu care sper să ajung împreună şi la sfârşit. Cu Alexandra mă cunoşteam deja, aşa că am relaţii. De asemenea, văd şi vreo două feţe cunoscute în grupul care deja se încheagă.
14. Start oficial în Maratonul Internaţional Bucureşti 2016, dar noi suntem încă la socializare.
15. Trec 7 minute şi abia atunci bipăie covorul şi sub picioarele noastre.
16. Trafic de Bucureşti în primii kilometri, cu depaşiri periculoase, fără semnalizare, mers pe linia de tramvai etc, dar baloanele argintii se strecoară şi avansam vitejeşte. Parcă prea vitejeşte, după calculele mele, dar fac faţă lejer acum.
17. Prima temere îmi apare în minte în momentul în care am impresia că nu am călcat cum trebuie pe check-pointul dinspre Piaţa Victoriei, dar mă gândesc că nu contează dacă apare sau nu DNF în situaţia oficială. Oricum eu am venit pentru alergare, nu pentru clasament.
18. Pe Calea Victoriei şi în zona Kogălniceanu e momentul în care trebuie salutaţi prietenii din sens opus. Nu-i mai menţionez, dar îi asigur pe toţi de recunoştinţa mea.
19. Pas cu pas, nu ne dăm seama cum trece timpul, pentru că primim încurajari de la paceri, dar şi încercăm să purtăm discuţii între noi.
20. La Eroilor, Lilica vrea să compenseze lipsa de pe traseu cu încurajări pe măsură. :)
21. La Izvor, am prima întâlnire cu fotograful oficial şi suporterul Nr. 1. Va urma...
22. Descopăr, în premieră, bucata de traseu care duce spre Panduri şi Rahova. Până acum n-o ştiam pentru că este destinată doar maratoniştilor
23. Întervine tăcerea, dar nu şi oboseala. Cu un ritm de metronom, avansăm cu viteza maximă legală de 5:41/km. Aflu ulterior că am fost asemănaţi cu o turmă de oi lente care urmau credincioase pacerii şi cărora le este teamă să alerge mai repede. Aşa o fi....sau nu.
24. La trecerea prin din nou prin zona de la Constituţiei, îmi primesc iar încurajările de rigoare şi iau în piept lunga linie dreaptă spre Piaţa Alba Iulia.
25. Îmi dau seama că cineva a apăsat pe stop la ceasul meu şi toţi cei vreo 25 de km alergaţi nu vor fi înregistraţi nicăieri. Asta este...încă un semn că trebuie alergat pentru mine, nu pentru timp.
26. Încep să apară semne de oboseală, mai ales pe la genunchi şi încerc să compensez prin psihic şi alimentări dese la punctele de alimentare.
27. Revedere cu Arena Naţionala, pe unde încerc să îmi fac preocupări, să mă uit după oameni, astea pentru a mă detaşa de "suferinţa" prin care trec.
28. Pentru prima dată, mă gândesc că aş putea să mă despart de "iepuri", dar nu să-i las în urmă, ci invers.. Trag de mine şi rezist.
29. În perioada de "întrebări existenţiale", încerc să mă menţin în partea din faţă a plutonului de la 4 ore. Mintea îmi zicea că aşa e mai bine, pentru moral.
30. Din nou şedinţă foto, de data asta la Unirea. Am avut un fotograf oficial foarte activ.
31. Cu ocazia asta a cam trecut si celebra perioadă cu "zidul" alergatorilor de maraton. Km 35 trecuse şi doar voinţa mă putea face să merg mai departe sau să ma opresc. Am ales prima varianta.
32. Iar Lilica pe la Eroilor, foarte efervescentă. Merci din nou.
33. Deja pacerii ne invită să sprintăm, dar cine poate să mărească ritmul dupa 40 de km?
34. Ajungem la colţ la Izvor şi, brusc, se poate să accelerez. Totuşi, am o vagă bănuială că nu am sprintat eu, ci purtătorii de baloane au lăsat-o mai încet.
35. Pe ultimele sute de metri chiar am băgat in viteza a cincea, dovadă fiind că nu am mai văzut lumea pe margine, fiind chiar al cincizecilea într-un clasament făcut doar pe ultima bucată de câteva zeci de metri.
36. Oficial vorbind, am terminat pe locul 364 din 925 de finisheri (89 din 196 la categoria M 35-40), cu un timp brut de 4:05:15 şi net de 3:59:00. Obiectiv îndeplinit şi nu a mai contat faptul că ceasul a încercat să-mi puna beţe-n roate.
37. Am mulţumit chiar la faţa locului (o fac şi acum) oamenilor care au alergat pentru alţii o cursă întreagă. Deci, mulţumesc Alexandra, Cristian şi Nicolae. Chapeau!
38. Rehidratare, fructe şi tras sufletul, în timp ce încep să conştientizez ce am făcut. Constat că am avut destule semi-uri după care am suferit mai mult.
39. Vreo două zile după m-am resimţit, mai ales în zona picioarelor, drept pentru care coborâtul scărilor devenise un început de chin. Oricum, "brucşii" şi-au făcut treaba foarte bine.
40. Scanare Facebook după poze cu mine sau cu persoane cunoscute, dar mai puţin ca alte dăţi.
41. Cel puţin o săptămână după maraton am ales să fac pauză, dar în curând trebuie sa îmi revina cheful.
42. Încă nu ştiu dacă voi mai alerga un maraton vreodată. Deocamdată, se pare că rămân la jumătate din distanţă.
Aşadar, 42 de idei despre 42 de kilometri. Am făcut-o şi pe asta, expunându-vă mai sus doar experienţa personală. La organizare nu mă mai refer, de data asta. Au fost alţii care au expus şi bunele şi relele.
Fotografiile le voi aşterne necronologic la final, şi nu printre texte, ca alte dăţi. Mulţumiri: Liliana Spătaru, Radu Cristi şi organizatorilor pentru albumul oferit la final.

În continuare, vă las să savuraţi şi alte poze, surprinse pe traseu de mai sus menţionatul fotograf oficial

Performanta vine alergand

De la "pofta vine mancand" la titlul de mai sus e doar un pas, alergatul fiind una dintre poftele mele din ultimii ani. Faza cu "performanta" nu o luati in seama sau chiar ignorati-o, desi un salt de cateva sute de locuri la o distanta de 5 luni ar putea fi numit asa.
Sa incepem. Asadar, dupa semi-ul din primavara, a urmat o perioada in care am acordat cea mai mare atentie de pana acum pregatirii MIB-ului din toamna 2015. Echipament exista (multumesc, Andrei Crisan pentru Garmin), vremea m-a ajutat, sanatatea fizica la 95% (ca de obicei, o mica viroza a incercat sa-mi saboteze visurile de marire), vointa in crestere (influenta STR, renuntarea la anumite bauturi cu gaze, am reusit sa ma trezesc de cateva ori ca sa alerg dimineata devreme etc.), asa ca s-au adumat cativa kilometri (a se citi: vreo 250 de la 1 iunie incoace).
La un anumit moment s-a auzit zvonul ca s-ar face un traseu unic prin centrul capitalei, asa ca imaginatia a inceput sa-mi calculeze posibile rute pe unde ar putea trece, insa n-a fost chiar asa (probabil birocratia si prejudecatile unora i-au impiedicat pe organizatori sa se lafaie pe bulevardele Bucurestiului). A rezultat un traseu destul de ok, dar si foarte intortochiat, mai ales la semi. Drept urmare, combinand pasiunea pentru alergat cu "obsesia" pentru cunoasterea strazilor, am realizat o descriere cu poze (merci Google Street View) a intregului traseu (vezi aici), care a reusit sa atraga si cateva aprecieri ale comunitatii (plus vreo 450 de vizualizari in 3 saptamani).

Vine si ziua "mult asteptata". Kitul era ridicat, alimentatia ok (da, paste), odihna pe masura si moralul ridicat cu cricul. Ca de obicei, m-am trezit pe la  dimineata, tabieturile in ordinea stabilita, iau rucsacul si ma prezint la "locul crimei". Destul de friguroasa prima duminica de octombrie, dar imi fac de lucru, mai intalnesc cativa cunoscuti, asist la startul de la cursa populara si cea a adolescentilor si iata ca se apropie ora 9:30. Ma duc tacticos catre poarta de intrare aferenta numarului meu si astept cuminte printre primii din "cusca" numerelor cu 6000. Asteptarile referitoare la bun-simtul pe care mintea mea il asocia cu principiile unui alergator sunt inselate cand ii vad pe unii care ar fi facut orice sa sara peste rand si sa incalce regulile, doar pentru a lua startul cu cativa metri mai in fata.
Se da startul si, de data asta, trec destul de repede pe sub poarta aia mare cu ceas, indreptandu-ma rapid spre "dealul suferintei". Suferinta, dar nu chiar acum, ci mai spre final, caci inceputul a fost sublim, cu o medie de 4:45/km in primii 5 km.

Fara sa imi dau seama, a trecut tura de Casa Poporului si bucla de la Unirii, asta si pentru ca m-am inalnit cu cativa prieteni pe traseu, totusi mai putini decat speram.

Urcarea de pe Victoriei n-a fost chiar ca alte dati, da fiind faptul ca a fost pusa mai devreme, iar noutatile acum incepeau. Avea sa descopar cum arata noile bucati de traseu, admirand (printre guri de apa si gel energizant) si cateva din obiectivele turistice reprezentative ale capitalei: Ateneul, Muzeul de Arta, Cercul Militar sau Opera. Mai schimb doua, trei vorbe cu oemenii pe traseu, incerc sa anim un pic spectatorii (fara reusita), bat palma cu cativa STR-isti si inevitabilul se produce. Dupa ritmul de ghepard de la startul cursei in care pacemaker-ii de 2h45' au fost lasati cu mult in spate, iata ca pe la kilometrul 7-8 am inceput sa ii vad in retrovizoare pe baietii cu baloane albe.

In scurt timp am fost prins (deh, am bagat benzina mai proasta), am incercat sa ma agat de trenuletul lor, dar nu mi-a tinut decat scurt timp. I-am lasat sa se duca la treaba lor si mi-am vazut de drum.

Schimb cateva vorbe in "viteza" cu alti "suferinzi", o unghie incearca sa imi strice ziua, dar nu o bag in seama si, imi iau elan spre Izvor, unde ma vad cu Suporterul Nr. 1, venit sa ma aplaude.

N-am timp de multe vorbe si intru pe ultima tura de circuit. Urcarea spre Mariott pare sa-mi dea de furca, aparand cateva mici crampe, dar le ignor si-i dau inainte. Depasesc cativa camarazi cu aceleasi simptome si deja simt finalul aproape.

Pentru ca am trecut pe un alt culoar decat cel pe care alerga majoritatea, n-am mai apucat sa bat palma cu Lili, dar urma sa ne vedem, oricum, la final. Dupa coltul parcului, n-a mai fost mult, asa ca am marit viteza, ultimele sute de metri aducandu-mi un ritm de sub 4:30. N-a fost chiar un sprint, ca nu mai aveam energie, dar macar l-am depasit pe tipul de culoare (probabil un kenian foarte slab, de vreme ce a fost depasit si de un pârș impiedicat ca mine).

Imi iau medalia pentru colectia de acasa, bag cateva guri bune de apa, fructe etc si constat bucuros ca n-am fost departe de baietii cu baloane albe, terminand cu un timp excelent de 1:46:25, cu peste 10 minute mai bine ca in luna mai. Locul 348 din 2503 oemeni care au terminat cei 21 km si un pic.

M-am regasit cu sotia, dar si cu "firma oficiala de catering a maratonului" (nu-i dau numele, stie ea. Multumim, inca o data) si, dupa o vreme petrecuta pe acolo, imi iau talpasita cu gandul la urmatoarea participare. In drum mai admir un pic participantii de la maraton (eu apucasem sa si mananc si astia mai aveau vreo 5 km), fac cateva poze si ma retrag la depou.

Per total, desi a fost un traseu mai greu, a fost si mai reusit, atat pentru mine personal, cat si ca organizare generala. Intotdeauna mai sunt lucruri de imbunatatit, dar s-a vazut ca se misca lucrurile, daca se vrea. Apropo de chestii personale, intr-un viitor destul de apropiat, daca sunt primit, cred ca voi face si eu pe pacemaker-ul, probabil la 2h15' sau 2h30', asa ca astept inscrieri ;)

Va las, la final cu cateva fotografii care mi-au placut, dintre miile postate de profesionistii sau amatorii in ale declansatului. Apropo de asta, multumiri pentru poze: Radu Cristi (Donez Amintiri), Octavian Ivanov, FRA Photo si Marius Olteanu Photography, de la care am luat imaginile de mai sus si mai jos.