Alergătorul invizibil

Da, despre mine este vorba. De ce? Nu pentru că aș fi fost extrem de rapid sau translucid, astfel încât camerele fotografilor pasionați de alergare să nu mă capteze.

Răspunsul e simplu. Prezența mea în mișcare în albumele foto de la Semimaratonul București, altă dată din abundență, s-a rezumat anul acesta la câteva cadre rătăcite. Deci, adio celebritate, în ciuda performanței "notabile" din competiția sportivă. :)

Așadar, v-am explicat titlul, deci trebuie să trec la subiect. Dat fiind un eveniment care urmează să se petreacă la vară, semi-ul din mai rămăsese singurul obiectiv major în ale fugii cu chip la șireturi pe 2017.
În nota devenită regulă din ultimii ani, nici acum nu am reușit să mă antrenez cât aș fi vrut. Veneam după full maratonul de astă toamnă, dar sezonul rece nu m-a atras prea mult la mișcare. În plus, nici gâtul nu mi-a dat pace o bună perioadă, așa că în perioada decembrie-februarie am alergat cam cât într-o săptămână din sezonul cald.
Revenind în zilele noastre, m-am trezit pe la jumătatea lui martie că vine "Petromul" și eu nu vreau să fac doar act de prezență. Înscris eram deja, aparatul respirator funcționa în parametri normali, iar la partea de auto-motivare lucram din greu. Martori îmi sunt prietenii din grupul Share your run, pe care i-am exasperat cu #sub1h45. Voiam, deci, să îmi bat recordul anterior, din octombrie 2015, care era undeva puțin sub 1h 47'.
Timpul fiind cam scurt, am fost să îmi comprim un pic programul, alegând să fac 21de sesiuni care au început cu ture de tempo (cam la 4:45-5:00 pe km), cu creșterea progresivă a distanței, în a doua parte alternând cu long run și intervale. Nu zic că e cea mai bună opțiune de antrenament, dar a fost alegerea mea și am vrut să văd ce iese. De aceea, recomand fiecăruia să facă ce crede că se potrivește nivelului la care se află, să-și asculte organismul și să poată spune "stop", când este cazul. Suntem doar niște amatori mai implicați și atât.
În mare, totul a decurs conform planului. Viteza era în grafic, kilometrii la fel, iar atletul de ocazie se simțea bine. Singura perioadă în care a trebuit să mă adaptez a fost vacanța pe care am petrecut-o prin țară. Mai rar, dar am reușit să alerg și în concediu. Baia Mare, Putna, cu aerul său curat și pista de zgură din Buzău au fost locurile privilegiate. De asemenea, și în București am experimentat noi "baze" de antrenament, făcându-mi prezența pe pista de la Iolanda Balaș, în sală, la World Class Titan, dar și mers pe jos, zilnic câte 5 km prin Herăstrău și alte locuri. Competițional, am fost doar la Crosul ASE (8'07" pe 2km) și VeteRun (26'36" pe 5.79 km).
O ultimă dilemă era legată de absența inițială a "iepurilor" de 1h 45', moment în care mi-a trecut prin cap să merg chiar cu cei de 1h40', dar am fost "liniștit" repede de câțiva amici mai cunoscători.
Până la urmă, am avut paceri și la obiectivul meu de timp, iar cursa putea să vină. Mai erau câteva zile, botoșii erau pe pause, carbohidrații asimilați, iar anunțul cu noul traseu mă încuraja că voi reuși.
Ca de obicei, tabieturile de dimineață au fost făcute, dar nu mai intru in detalii. La 8 dimineața eram în zonă, numai bine ca să asist la o bucată din cursa de 10km, unde am recunoscut în marea de oameni câțiva cunoscuți. De asemenea, am avut câteva momente de reflecție, în momentul când am văzut concurenții în scaune cu rotile. Noi, oamenii normali, nu avem nicio scuză să nu facem mișcare.

Nu aveam prea mult timp de căscat gura, așa că m-am dus să-mi pregătesc startul. Câteva vorbe schimbate cu prietenii întâlniți pe acolo, urmate de un pic de încălzire (chiar lângă kenyeni, între noi fie vorba ☺) și sunt gata de start.
De data aceasta, s-a pornit din dreptul parcului Izvor, dar zona principală tot la Constituției era. Mi-am gasit repede pace-makerii, alături de care am pornit prin gloata de alergători care a cam ținut până la urmatoarea trecere prin Piață. Apropo de gloată, nu vreau să dau în nimeni, dar și la alergare se procedează cam ca și la condusul prin București, în sensul că sunt foarte multi care nu se asigură la schimbarea direcției de mers, nu își țin banda și enumerarea neregulilor ar putea continua. Nu mă plâng, dar anumite mișcări negândite pot provoca accidentări urâte, în anumite conditii de cursă.

Cu "iepurii" n-a fost nicio problemă la început, viteza de deplasare fiind mai mică decât acel 4:57 pe mie, cât era targetul. După ce am reușit să ieșim la lumină însă, băieții au început să ne "fugărească" un pic pe bucata spre Arena Națională, această abordare dând naștere unor comentarii răzlețe, inclusiv din partea mea. La rece, îmi dau seama că nu prea aveam dreptate, fiind sub impulsul primelor semne de oboseală, iar ei trebuiau să recupereze din timpul pierdut.

Toată această perioadă intermediară a cursei, am încercat să stau "la plasă", cum se face în ciclism, pentru a minimiza efortul depus. Acum, când scriu, văd că acesta poate fi motivul principal al lipsei de expunere în fața obiectivelor foto. Oricum, nici energia nu era percepută chiar la nivel optim, apărând deja întrebările și disputa între inimă și creier.
Un alt lucru de menționat pentru ușoara lipsă de vitalitate de până la km 17-18, ar fi gestionarea haotică a alimentării cu cele necesare, gelul cu cofeină luat fără apă fiind "capacul" care m-a chinuit câțiva kilometri. Îmi trecea prin cap atunci chiar să o las mai moale și să alerg doar de plăcere în continuare, fără obiectiv de timp. S-a văzut însă că pacerii au și alt rol în afară de a duce ritmul, iar o sticlă cu apă preluată de la unul dintre ei mi-a redat cheful de alergare. De asemenea, am fost motivat suplimentar și de întâlnirea cu un amic rămas în urmă, pe motiv de "nepotrivire de caracter" cu ziua, cursa etc. Am fost sfătuit să nu scap din ochi oamenii cu baloane, pentru că va fi greu să-i mai prind apoi. Merci Adrian.

Fără să-mi dau seama, apoi, am reușit să țin pasul fără probleme, reușind chiar să "evadez" pe ultimii 2 km. O întâmplare amuzantă s-a petrecut înainte de ultimă linie dreaptă, când am auzit câțiva spectatori strigând "Dănuț, Dănuț!". Deja mă gândeam că fanii veniseră să mă aplaude, dar elanul mi-a fost retezat rapid, când mi-am dat seama că urările încurajările erau adresate unui tiz, mult mai cunoscut.
Gata, se vedea finișul, iar marele avantaj de anul ăsta a fost că ultimul sprint nu risca să se termine hilar înainte de poartă, pe motiv de lipsă de energie suplimentară.
Am terminat en fanfare, cu un timp net de 1h 43' 01", cam la un minut în fața echipei de pace-makeri, dovadă că și aceștia au fost cam rapizi pentru ce trebuiau să facă. Oricum, le mulțumesc pentru efort și altruism. Chapeau!

Ca și la maratonul de astă toamnă, ceasul nu a colaborat 100%, așa că lungimea totală a traseului monitorizat de mine a fost de fix 21.00 km. O altă variantă ar fi că am "tăiat" virajele, reușind un traseu mai scurt decât trasa ideală. În concluzie: PB cu peste 2 minute sub anteriorul, dar nu știu ce îmi va rezerva viitorul pentru jumătatea de maraton.

De apreciat și faptul că cel mai bun român din cursa de 21 km a fost buzoianul Nicolae Soare, la echipe câștigând echipa lui Marius Ionescu și Alex Corneschi.

Programul zilei nu se termina aici. După ce am preluat medalia și m-am îndopat regulamentar cu fructe și lichide, a urmat o așteptare cam cât juma' de cursă la preluarea bagajelor de la garderobă. Măcar e bine că nu s-au mai pierdut, cum am auzit că a fost alte dăți.

"Sărbătoarea" alergătorilor s-a încheiat cu prima întâlnire organizată a grupului Share your run, de pe Facebook. A ieșit o adunare de impresii despre competiția proaspăt încheiată, dar și despre alte planuri, idei sau glume împărtășite de oameni deosebiți adunați în jurul mesei cu sucuri de fructe și frappe.

Dacă totul decurge conform planului, la toamnă la MIB 2017 voi bifa o nouă premieră, dar veți descoperi atunci despre ce este vorba.
La final, vă las sa savurați câteva poze interesante, pentru care mulțumesc următorilor: Liliana Spătaru, Cristina Ionescu, Mirela Mihai, Octavian Ivanov, Cosmin Petrenciuc, Bogdan Udroiu, Dan Babu, Smile Production și Fotograful Tău.

Numai respect și alergări frumoase!

Ich bin ein marathoner

Ca de obicei, titlul de mai sus nu este întâmplător, ci este oarecum legat de o următoare postare care va apărea în curând aici.
Pe de altă parte, chiar acest articol va fi unul mai special, atât prin evenimentul despre care scriu, cât şi prin modul de expunere. Nu mai stau mult pe gânduri şi trec la treabă, vorbind, după cum bănuiaţi despre primul maraton terminat. Nu se ştie încă dacă va fi şi ultimul, aştept propuneri de continuare sau renunţare.

Deci, evenimentele au fost cam aşa:
1. Ideea, venită mai demult, dar reaprinsă în anul de graţie 2016
2. Pregătire şi iar pregatire, mai ales vara, dimineaţa pe răcoare (despre care am vorbit si aici)
3. Tentativă de răceală, care a ridicat nişte semne de întrebare cu o săptămână înainte, tratată cu naturiste (propolis-c-echinaceea), multe fructe, odihnă şi speranţă
4. Luat kitul de participare, între primii, vineri pe un frig de crăpau pietrele. Se prevedea un prim maraton în condiţii speciale, cu ploaie, frig şi suferinţă...sau DNS/DNF. În una dintre revistele din sac, am descoperit şi savurat un articol foarte bine scris de către un cunoscut. Bravo Mihai.
5. Carboloading în stil propriu, cu destui carbo, dar şi coaste de porc cu cartofi prăjiţi şi maioneza cu mai puţin de 24 de ore înainte. Ştiu...
6. Trezire, ca de obicei, pe la 5 şi ceva dimineaţa, ceasul fiind un accesoriu aproape inutil.
7. Tabieturi matinale de zi de cursă: mâncare, pregătire echipament,
8. Schimbat priviri cu alţi colegi de suferinţă prin metrou. Aici, printre călători, mi-am descoperit un suporter neaşteptat: unul dintre profesorii mei din liceu, mutat şi el între timp în Bucureşti.
9. Tremurat la început prin piaţă, dar recăpătat speranţele odată cu primele raze de soare
10. Revederi cu prieteni şi schimbat impresii, urări şi temeri. De asemenea, am încercat să caut cu privirea dacă se văd oameni cu baloane.
11. Decid să las bluzele cu mânecă lungă la garderobă. Se anunţa singura zi cu soare din octombrie, până atunci
12. Înghesuială la garderobă, înghesuială la start, dar si o parte bună: nu a trebuit să plec chiar de la sectorul F, pentru ca nu mai erau delimitate zonele
13. Mă împrietenesc repede cu pacemakerii de 4 ore, cu care sper să ajung împreună şi la sfârşit. Cu Alexandra mă cunoşteam deja, aşa că am relaţii. De asemenea, văd şi vreo două feţe cunoscute în grupul care deja se încheagă.
14. Start oficial în Maratonul Internaţional Bucureşti 2016, dar noi suntem încă la socializare.
15. Trec 7 minute şi abia atunci bipăie covorul şi sub picioarele noastre.
16. Trafic de Bucureşti în primii kilometri, cu depaşiri periculoase, fără semnalizare, mers pe linia de tramvai etc, dar baloanele argintii se strecoară şi avansam vitejeşte. Parcă prea vitejeşte, după calculele mele, dar fac faţă lejer acum.
17. Prima temere îmi apare în minte în momentul în care am impresia că nu am călcat cum trebuie pe check-pointul dinspre Piaţa Victoriei, dar mă gândesc că nu contează dacă apare sau nu DNF în situaţia oficială. Oricum eu am venit pentru alergare, nu pentru clasament.
18. Pe Calea Victoriei şi în zona Kogălniceanu e momentul în care trebuie salutaţi prietenii din sens opus. Nu-i mai menţionez, dar îi asigur pe toţi de recunoştinţa mea.
19. Pas cu pas, nu ne dăm seama cum trece timpul, pentru că primim încurajari de la paceri, dar şi încercăm să purtăm discuţii între noi.
20. La Eroilor, Lilica vrea să compenseze lipsa de pe traseu cu încurajări pe măsură. :)
21. La Izvor, am prima întâlnire cu fotograful oficial şi suporterul Nr. 1. Va urma...
22. Descopăr, în premieră, bucata de traseu care duce spre Panduri şi Rahova. Până acum n-o ştiam pentru că este destinată doar maratoniştilor
23. Întervine tăcerea, dar nu şi oboseala. Cu un ritm de metronom, avansăm cu viteza maximă legală de 5:41/km. Aflu ulterior că am fost asemănaţi cu o turmă de oi lente care urmau credincioase pacerii şi cărora le este teamă să alerge mai repede. Aşa o fi....sau nu.
24. La trecerea prin din nou prin zona de la Constituţiei, îmi primesc iar încurajările de rigoare şi iau în piept lunga linie dreaptă spre Piaţa Alba Iulia.
25. Îmi dau seama că cineva a apăsat pe stop la ceasul meu şi toţi cei vreo 25 de km alergaţi nu vor fi înregistraţi nicăieri. Asta este...încă un semn că trebuie alergat pentru mine, nu pentru timp.
26. Încep să apară semne de oboseală, mai ales pe la genunchi şi încerc să compensez prin psihic şi alimentări dese la punctele de alimentare.
27. Revedere cu Arena Naţionala, pe unde încerc să îmi fac preocupări, să mă uit după oameni, astea pentru a mă detaşa de "suferinţa" prin care trec.
28. Pentru prima dată, mă gândesc că aş putea să mă despart de "iepuri", dar nu să-i las în urmă, ci invers.. Trag de mine şi rezist.
29. În perioada de "întrebări existenţiale", încerc să mă menţin în partea din faţă a plutonului de la 4 ore. Mintea îmi zicea că aşa e mai bine, pentru moral.
30. Din nou şedinţă foto, de data asta la Unirea. Am avut un fotograf oficial foarte activ.
31. Cu ocazia asta a cam trecut si celebra perioadă cu "zidul" alergatorilor de maraton. Km 35 trecuse şi doar voinţa mă putea face să merg mai departe sau să ma opresc. Am ales prima varianta.
32. Iar Lilica pe la Eroilor, foarte efervescentă. Merci din nou.
33. Deja pacerii ne invită să sprintăm, dar cine poate să mărească ritmul dupa 40 de km?
34. Ajungem la colţ la Izvor şi, brusc, se poate să accelerez. Totuşi, am o vagă bănuială că nu am sprintat eu, ci purtătorii de baloane au lăsat-o mai încet.
35. Pe ultimele sute de metri chiar am băgat in viteza a cincea, dovadă fiind că nu am mai văzut lumea pe margine, fiind chiar al cincizecilea într-un clasament făcut doar pe ultima bucată de câteva zeci de metri.
36. Oficial vorbind, am terminat pe locul 364 din 925 de finisheri (89 din 196 la categoria M 35-40), cu un timp brut de 4:05:15 şi net de 3:59:00. Obiectiv îndeplinit şi nu a mai contat faptul că ceasul a încercat să-mi puna beţe-n roate.
37. Am mulţumit chiar la faţa locului (o fac şi acum) oamenilor care au alergat pentru alţii o cursă întreagă. Deci, mulţumesc Alexandra, Cristian şi Nicolae. Chapeau!
38. Rehidratare, fructe şi tras sufletul, în timp ce încep să conştientizez ce am făcut. Constat că am avut destule semi-uri după care am suferit mai mult.
39. Vreo două zile după m-am resimţit, mai ales în zona picioarelor, drept pentru care coborâtul scărilor devenise un început de chin. Oricum, "brucşii" şi-au făcut treaba foarte bine.
40. Scanare Facebook după poze cu mine sau cu persoane cunoscute, dar mai puţin ca alte dăţi.
41. Cel puţin o săptămână după maraton am ales să fac pauză, dar în curând trebuie sa îmi revina cheful.
42. Încă nu ştiu dacă voi mai alerga un maraton vreodată. Deocamdată, se pare că rămân la jumătate din distanţă.
Aşadar, 42 de idei despre 42 de kilometri. Am făcut-o şi pe asta, expunându-vă mai sus doar experienţa personală. La organizare nu mă mai refer, de data asta. Au fost alţii care au expus şi bunele şi relele.
Fotografiile le voi aşterne necronologic la final, şi nu printre texte, ca alte dăţi. Mulţumiri: Liliana Spătaru, Radu Cristi şi organizatorilor pentru albumul oferit la final.

În continuare, vă las să savuraţi şi alte poze, surprinse pe traseu de mai sus menţionatul fotograf oficial