Alergătorul invizibil

Da, despre mine este vorba. De ce? Nu pentru că aș fi fost extrem de rapid sau translucid, astfel încât camerele fotografilor pasionați de alergare să nu mă capteze.

Răspunsul e simplu. Prezența mea în mișcare în albumele foto de la Semimaratonul București, altă dată din abundență, s-a rezumat anul acesta la câteva cadre rătăcite. Deci, adio celebritate, în ciuda performanței "notabile" din competiția sportivă. :)

Așadar, v-am explicat titlul, deci trebuie să trec la subiect. Dat fiind un eveniment care urmează să se petreacă la vară, semi-ul din mai rămăsese singurul obiectiv major în ale fugii cu chip la șireturi pe 2017.
În nota devenită regulă din ultimii ani, nici acum nu am reușit să mă antrenez cât aș fi vrut. Veneam după full maratonul de astă toamnă, dar sezonul rece nu m-a atras prea mult la mișcare. În plus, nici gâtul nu mi-a dat pace o bună perioadă, așa că în perioada decembrie-februarie am alergat cam cât într-o săptămână din sezonul cald.
Revenind în zilele noastre, m-am trezit pe la jumătatea lui martie că vine "Petromul" și eu nu vreau să fac doar act de prezență. Înscris eram deja, aparatul respirator funcționa în parametri normali, iar la partea de auto-motivare lucram din greu. Martori îmi sunt prietenii din grupul Share your run, pe care i-am exasperat cu #sub1h45. Voiam, deci, să îmi bat recordul anterior, din octombrie 2015, care era undeva puțin sub 1h 47'.
Timpul fiind cam scurt, am fost să îmi comprim un pic programul, alegând să fac 21de sesiuni care au început cu ture de tempo (cam la 4:45-5:00 pe km), cu creșterea progresivă a distanței, în a doua parte alternând cu long run și intervale. Nu zic că e cea mai bună opțiune de antrenament, dar a fost alegerea mea și am vrut să văd ce iese. De aceea, recomand fiecăruia să facă ce crede că se potrivește nivelului la care se află, să-și asculte organismul și să poată spune "stop", când este cazul. Suntem doar niște amatori mai implicați și atât.
În mare, totul a decurs conform planului. Viteza era în grafic, kilometrii la fel, iar atletul de ocazie se simțea bine. Singura perioadă în care a trebuit să mă adaptez a fost vacanța pe care am petrecut-o prin țară. Mai rar, dar am reușit să alerg și în concediu. Baia Mare, Putna, cu aerul său curat și pista de zgură din Buzău au fost locurile privilegiate. De asemenea, și în București am experimentat noi "baze" de antrenament, făcându-mi prezența pe pista de la Iolanda Balaș, în sală, la World Class Titan, dar și mers pe jos, zilnic câte 5 km prin Herăstrău și alte locuri. Competițional, am fost doar la Crosul ASE (8'07" pe 2km) și VeteRun (26'36" pe 5.79 km).
O ultimă dilemă era legată de absența inițială a "iepurilor" de 1h 45', moment în care mi-a trecut prin cap să merg chiar cu cei de 1h40', dar am fost "liniștit" repede de câțiva amici mai cunoscători.
Până la urmă, am avut paceri și la obiectivul meu de timp, iar cursa putea să vină. Mai erau câteva zile, botoșii erau pe pause, carbohidrații asimilați, iar anunțul cu noul traseu mă încuraja că voi reuși.
Ca de obicei, tabieturile de dimineață au fost făcute, dar nu mai intru in detalii. La 8 dimineața eram în zonă, numai bine ca să asist la o bucată din cursa de 10km, unde am recunoscut în marea de oameni câțiva cunoscuți. De asemenea, am avut câteva momente de reflecție, în momentul când am văzut concurenții în scaune cu rotile. Noi, oamenii normali, nu avem nicio scuză să nu facem mișcare.

Nu aveam prea mult timp de căscat gura, așa că m-am dus să-mi pregătesc startul. Câteva vorbe schimbate cu prietenii întâlniți pe acolo, urmate de un pic de încălzire (chiar lângă kenyeni, între noi fie vorba ☺) și sunt gata de start.
De data aceasta, s-a pornit din dreptul parcului Izvor, dar zona principală tot la Constituției era. Mi-am gasit repede pace-makerii, alături de care am pornit prin gloata de alergători care a cam ținut până la urmatoarea trecere prin Piață. Apropo de gloată, nu vreau să dau în nimeni, dar și la alergare se procedează cam ca și la condusul prin București, în sensul că sunt foarte multi care nu se asigură la schimbarea direcției de mers, nu își țin banda și enumerarea neregulilor ar putea continua. Nu mă plâng, dar anumite mișcări negândite pot provoca accidentări urâte, în anumite conditii de cursă.

Cu "iepurii" n-a fost nicio problemă la început, viteza de deplasare fiind mai mică decât acel 4:57 pe mie, cât era targetul. După ce am reușit să ieșim la lumină însă, băieții au început să ne "fugărească" un pic pe bucata spre Arena Națională, această abordare dând naștere unor comentarii răzlețe, inclusiv din partea mea. La rece, îmi dau seama că nu prea aveam dreptate, fiind sub impulsul primelor semne de oboseală, iar ei trebuiau să recupereze din timpul pierdut.

Toată această perioadă intermediară a cursei, am încercat să stau "la plasă", cum se face în ciclism, pentru a minimiza efortul depus. Acum, când scriu, văd că acesta poate fi motivul principal al lipsei de expunere în fața obiectivelor foto. Oricum, nici energia nu era percepută chiar la nivel optim, apărând deja întrebările și disputa între inimă și creier.
Un alt lucru de menționat pentru ușoara lipsă de vitalitate de până la km 17-18, ar fi gestionarea haotică a alimentării cu cele necesare, gelul cu cofeină luat fără apă fiind "capacul" care m-a chinuit câțiva kilometri. Îmi trecea prin cap atunci chiar să o las mai moale și să alerg doar de plăcere în continuare, fără obiectiv de timp. S-a văzut însă că pacerii au și alt rol în afară de a duce ritmul, iar o sticlă cu apă preluată de la unul dintre ei mi-a redat cheful de alergare. De asemenea, am fost motivat suplimentar și de întâlnirea cu un amic rămas în urmă, pe motiv de "nepotrivire de caracter" cu ziua, cursa etc. Am fost sfătuit să nu scap din ochi oamenii cu baloane, pentru că va fi greu să-i mai prind apoi. Merci Adrian.

Fără să-mi dau seama, apoi, am reușit să țin pasul fără probleme, reușind chiar să "evadez" pe ultimii 2 km. O întâmplare amuzantă s-a petrecut înainte de ultimă linie dreaptă, când am auzit câțiva spectatori strigând "Dănuț, Dănuț!". Deja mă gândeam că fanii veniseră să mă aplaude, dar elanul mi-a fost retezat rapid, când mi-am dat seama că urările încurajările erau adresate unui tiz, mult mai cunoscut.
Gata, se vedea finișul, iar marele avantaj de anul ăsta a fost că ultimul sprint nu risca să se termine hilar înainte de poartă, pe motiv de lipsă de energie suplimentară.
Am terminat en fanfare, cu un timp net de 1h 43' 01", cam la un minut în fața echipei de pace-makeri, dovadă că și aceștia au fost cam rapizi pentru ce trebuiau să facă. Oricum, le mulțumesc pentru efort și altruism. Chapeau!

Ca și la maratonul de astă toamnă, ceasul nu a colaborat 100%, așa că lungimea totală a traseului monitorizat de mine a fost de fix 21.00 km. O altă variantă ar fi că am "tăiat" virajele, reușind un traseu mai scurt decât trasa ideală. În concluzie: PB cu peste 2 minute sub anteriorul, dar nu știu ce îmi va rezerva viitorul pentru jumătatea de maraton.

De apreciat și faptul că cel mai bun român din cursa de 21 km a fost buzoianul Nicolae Soare, la echipe câștigând echipa lui Marius Ionescu și Alex Corneschi.

Programul zilei nu se termina aici. După ce am preluat medalia și m-am îndopat regulamentar cu fructe și lichide, a urmat o așteptare cam cât juma' de cursă la preluarea bagajelor de la garderobă. Măcar e bine că nu s-au mai pierdut, cum am auzit că a fost alte dăți.

"Sărbătoarea" alergătorilor s-a încheiat cu prima întâlnire organizată a grupului Share your run, de pe Facebook. A ieșit o adunare de impresii despre competiția proaspăt încheiată, dar și despre alte planuri, idei sau glume împărtășite de oameni deosebiți adunați în jurul mesei cu sucuri de fructe și frappe.

Dacă totul decurge conform planului, la toamnă la MIB 2017 voi bifa o nouă premieră, dar veți descoperi atunci despre ce este vorba.
La final, vă las sa savurați câteva poze interesante, pentru care mulțumesc următorilor: Liliana Spătaru, Cristina Ionescu, Mirela Mihai, Octavian Ivanov, Cosmin Petrenciuc, Bogdan Udroiu, Dan Babu, Smile Production și Fotograful Tău.

Numai respect și alergări frumoase!

Turul României...se întoarce

Dat fiind evenimentul care urmează să se petreacă anul acesta, explorarea principală de noi teritorii în scop turistic și de relaxare a avut loc ceva mai devreme, adică în aprilie. Știind că celui de-al treilea pasager nu îi place să zboare cu avionul (deocamndată), am stabilit un itinerar care să fie străbătut pe patru roți, descoperind țărișoara noastră cea frumoasă.

Planul inițial a fost să cuprindem Maramureșul și nordul Moldovei, acesta fiind chiar respectat, cu câteva modificări. Inițial traseul trecea prin Brașov și mergea către nordul Transilvaniei, dar zăpada "cârlanilor" din finalul lui aprilie a provocat schimbarea primei părți, incluzând Timișoara, un pic cam neprevăzut, plecarea decalând-se cu o zi.
Traversând destul de fluent principalele județe ale Olteniei, am avut primul popas mai important în Drobeta Turnu Severin. Aici am nimerit printre dinamoviștii care urmau să joace cu Craiova pe stadionul "din localitate", dar și fix în toiul festivităților de Zilele Orașului. Am avut ocazia să descoperim Cetatea Severinului, frumos renovată recent, unde se desfășurau activități cu iz medieval: cavaleri și domnițe, schimbarea gărzii, muzica vremii, toate printre localnici si turiști curioși.

Continuând în amonte pe Dunăre, am ajuns la Orșova, admirând natura și Mănăstirea Sf Ana de pe dealul de deasupra orașului.

ă

Timișoara era tot mai aproape, dar fondul sonor al deplasării începea să fie disturbat de un "musafir nepoftit", o mică problemă tehnică a mașinii. Nu a fost însă ceva care să ne oprească, așa că am continuat, știind și că în week-end nu prea puteam găsi un service auto.
Orașul revoluției ni s-a deschis în toată splendoarea lui, urmând să-l cutreierăm într-o după-amiază și seară numai bune de vizitat (la temperatură mă refer). După o preluare rapidă a camerei la Casa Clara și o consultare telefonică a ghidului local (mulțumesc, Răzvan), picioarele au reprezentat mijlocul de transport exclusiv al zilei și nici n-a fost nevoie să mergem prea mult, obiectivele principale fiind grupate pe o arie relativ restrânsă. Majoritatea clădirilor din centrul vechi al Timișoarei erau foarte bine conservate, totul fiind împletit cu spațiile verzi, unde lalelele reprezentau "perla coroanei". Tot respectul pentru peisagiștii care s-au ocupat de asta. Undeva prin Piața Operei, am oprit la singurul restaurant unde mi s-a pus pe nota de plată și muzica formației care întreținea atmosfera. N-a fost mult (3 lei), dar nu mi s-a mai întâmplat până acum.

De menționat că orașul de pe malul Begăi a fost singurul unde am avut rezervare făcută cu o zi înainte. În continuare, locurile unde urma să oprim în fiecare seară erau hotarâte în aceeași zi, cu vreo câteva ore înainte. Avantajul acestui mod de lucru a fost că eram în afara week-endului, Paștele trecuse, iar vacanța de 1 Mai urma să vină. Să știți că a mers din plin, dar citiți mai departe pentru a vedea ce, unde și cum. Trăiască Booking.com!
Desoperirea orașelor necunoscute din vestul țării urma să ne duca la Oradea. Deși mai trecusem pe aici, nu oprisem nicodată pentru a admira zona. Am făcut un scurt popas de luat prânzul și admirat lacul cu nuferi și țestoase de la Băile Felix, apoi oprindu-ne pentru câteva ore în capitala Bihorului.

Oradea, deși nu la fel de metropolă precum Timișoara, are tot un aer occidental, dar combinat cu izul de urbe liniștită provincială. Oricum, părerea se prea poate să fie influențată de sfârșitul de week-end care ne-a prins pe acolo, Am văzut Piața Unirii, cu toate straduțele si clădirile din zonă, dar și cheiul Crișului Repede și Cetatea Medievală. Restul orașului....prin geamul mașinii.

Deși planul inițial era să mergem spre Satu Mare, s-a făcut o reconfigurare a traseului și am luat drumul Clujului. Nu pentru a vedea Europenele de gimnastică, desfășurate chiar atunci, ci pentru a descoperi alte frumuseți mai apropiate de natură. Frumusețea peisajulului rural clujean a fost amplificată, aș putea spune, de norul negru (dar destul de pașnic), care ne-a însoțit, mai ales pe bucata de autostradă dintre Gilău și Turda.

Primul motiv de a ne felicita pentru stilul de a ne face rezervările pentru înnoptat l-a reprezentat locul unde am stat duminică seara, la Pensiunea M&M Wineyards. Nu am niciun interes să le fac reclamă, dar nu am ce face decât să recunosc că m-am simțit foarte bine la ei. Pensiunea este amplasată pe dealul de lângă Salina Turda, fiind înconjurată de o plantație de viță de vie și pomi, cu o curte frumos amenajată și gazde extrem de prietenoase și serviabile.

După șederea la podgorie, urma să plecăm la drum, dar un mic disconfort ne bruia încă deplasarea. Cu ajutorul aceluiași proprietar de pensiune menționat mai sus, am reușit să scăpăm de problemă, dar și de o parte din banii de călătorie, după care am căutat să explorăm ce se mai poate vedea prin jurul Turzii, pentru că nu șii când mai revii. Cheile Turzii și mănăstirea unde este mormântul lui Mihai Viteazul au fost cele mai interesante opriri.

Am continuat apoi spre nord pe lângă Cluj-Napoca spre "Electric Castle" de la Bonțida și mănăstirea Nicula, aflată în apropiere de Gherla.

Intrând în țara Lăpușului, am avut o nouă oprire spirituală la un loc unde doream să ajung de mai demult, și anume la Rohia, unde Nicolae Steinhardt a scris Jurnalul Fericirii, în periada de călugărie de după închisoare. Cu implicarea unui calugăr de acolo, chiar am reușit să vizităm și chilia în care Steinhardt a trăit și a scris in perioada de stat la mănastire.

Amurgul ne-a prins în capitala Maramureșului, Baia Mare pentru cazare, oprindu-ne la o pensiune liniștită de la marginea orașului. În ziua următoare, după ce, la prima oră, mi-am exersat calitățile de alergător prin orașul de pe malurile Săsarului, l-am explorat apoi și la pas lejer, descoperind câteva locuri foarte interesante. Vă recomand, când ajungeți pe acolo, să vizitați Turnul Ștefan, de la înalțimea căruia se deschide o priveliște superbă asupra orașului. Intrarea gratuită, amplasarea centrală și faptul că a fost renovat recent sunt alte atuuri pentru a vi-l trece pe listă.

Următoarea stație, Sighetu Marmației, dar până a ajunge acolo am traversat pitorescul pas Gutâi, cu serpentinele de rigoare și o oprire la mini-stațiunea Șuior, de lângă Baia Sprie.

Ajungând unde se agață harta-n cui, singura oprire din Sighet a fost Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, aflat chiar în oraș. Dacă până acum căutasem și descoperisem locuri frumoase și distractive, primul sentiment care te încerca aici era unul de liniște și reculegere cu gândul la cei care au fost persecutați în toată țara pentru faptul că gândeau....gândeau altfel.

De asemenea, la ieșirea spre Săpânța se află Cimitirul Săracilor, un ansamblu arhitectural situat pe locul unei foste gropi comune folosite de Securitate și Miliție.

Următoarea oprire, tot un cimitir, dar ceva mai amuzant, daca putem spune asta. E vorba de celebrul Cimitir Vesel de la Săpânța, unde am savurat textele și imaginile de la căpătâiul răposaților din zonă.

În apropiere se află și mănăstirea Săpânța Peri, cu cea mai înaltă biserica de lemn din lume, fiind construită între 1998 și 2003 în zona unei foste obști de călugări care data de peste 600 de ani.

Pentru că Maramureșul tradițional înseamnă, mai ales, construcții din lemn, un alt loc la care ne-am oprit a fost Mănăstirea Bârsana, un complex de construcții care se încadrau perfect în peisajul natural și liniștea care domnea între dealurile acelea
.

Deși inițial am fi dorit să rămânem peste noapte într-un sătuc mai izolat din zona Botiza, accesul auto mai greoi de pe drumurile din valea Izei ne-a cam descurajat, în ciuda pitorescului și a amabilității oamenilor.

Până la urmă, ne-am cazat la Pensiunea Iza, din Vișeu de Jos, care a dovedit încă o dată că am fost inspirați în alegerea gazdelor. Aceasta era deosebită, în special, prin faptul că era realizată doar din lemn, dar și condițiile din interior și împrejurimi impresionau prin confort și bun gust. Ca de obicei, ne era și foame dupa ce am ajuns, așa că am apelat la sfaturile personalului de la pensiune, și nu ne-am înșelat, pentru că restaurantul La Cassa, din celălalt Vișeu (...de Sus) avea tot ce trebuie: ambianță frumoasă și mâncare, ieftină, bună și multă. Atât de multă, încât am luat și la pachet :)

Treziți în voie pe meleaguri maramureșene, ne-am îndreptat spre una din cele mai frumoase fenomene naturale din nordul țării: Cascada Cailor, cea mai înaltă din România. Din păcate (sau din fericire), accesul către aceasta nu este foarte facil, fiind nevoie să urci cu telescaunul din stațiunea Borșa, după care se continuă cu un traseu pe jos, prin pădure, de aproximativ 30 de minute. Dacă jos, la baza muntelui, era primăvară, la 1300 de metri altitudine, iarna era încă stăpână, deși dădea semne că va ceda. Prin urmare, traseul către cascadă, era o potecă dominată de fleșcăraie și noroi, așa că nu știai niciodată unde să pui piciorul în siguranță.

După această incursiune la marginea munților Rodnei, traseul celor "trei magnifici" a continuat pe urmele lui Dragoș Vodă, către Moldova. Deși au trecut destule secole de atunci, viteza de deplasare nu prea a evoluat, din păcate, slalomul printre gropi ducându-ne, agale, către partea cealaltă a Carpaților. Am redescoperit frumoasa Bucovină, acum mergând să vedem și ce mai rămăsese după călătoriile anterioare, în special renumitele mănăstiri și natura care "conviețuiește" atât de bine cu gospodarii suceveni.

Am rămas peste noapte tot la marginea țării, de data asta la Putna, în patria lui Ștefan cel Mare, fiind cazați la Pensiunea Daria. Cred ca aici, nu doar la pensiune, dar și în toată zona Putnei, am respirat cel mai curat aer de pe unde am fost în România. Simțeai că îți umple plămânii, cu adevărat.

 

După vizitarea mănăstirii unde își face somnul de veci marele domnitor, am coborât spre sud, cu mici opriri la diferite obiective din zona Suceava spre valea Moldovei.

Din nou, unul dintre cele mai interesante popasuri a fost legat de mâncare, la Popasul Baciului din Câmpulung Moldovenesc, întâmplarea făcând să ajungem acolo, la recomandarea unei vânzătoare de la un magazin. Probabil ca ați auzit de mezelurile și celelalte produse tradiționale vândute în capitală sub brandul Baciu. Da, acelasi domn Baciu a făcut și acest restaurant, unde se mănâncă bine în inima Bucovinei.
Pentru că nu se putea vacanță fără un pic de aventură, am zis că merită să parcurgem și mult lăudatul TransRarău, o șosea de altitudine care face legătura între văile Moldovei și Bistriței. Numai că, având în vedere zăpezile care blocaseră traseul în zilele dinainte, noi am intrat pe acest drum în primele ore de la reluarea traficului. Astfel, peisajul montan de primăvară era completat aproape mereu de nămeți întârziați și o temperatură numai bună de admirat Pietrele Doamnei și Mănăstirea Rarău.

Pentru ultima noapte din călătoria în jurul lumii....românești, am poposit și înnoptat, în premieră pentru călătoriile prin țară, la o mănăstire: Paltin - Petru Vodă. Din nou aer curat, dar în plus aici am găsit liniște și un loc unde să îți așezi gândurile.

Drumul din ultima zi, înapoi spre casă, ne-a purtat prima dată pe la ultimile mănăstiri din itinerariul național (Secu, Sihăstria, Sihla, Agapia și Văratec), urmând apoi să ne îndreptăm spre Roman și Bacău.

Această ultimă parte a fost cam singura în care căldura ne-a pus probleme, dar câteva ore au fost un fleac, gândindu-ne că am parcurs 90% din drum fără niciun disconfort.
Până data viitoare...numai respect și stați pe aproape, că voi reveni cu alt tur, al Bucureștiului în alergare.