vineri, 19 decembrie 2014

Turul lumii

De la bun inceput va spun ca acest articol este fictiune (e posibil, dar nu prea probabil). Mi-as dori eu sa se intample si in realitate, dar mai e mult pana departe.
Asadar, Skyteam (una dintre aliantele aviatice internationale) ofera posibilitatea de a rezerva bilete de avion pentru un tur al Globului (evident, la companiile din cadrul grupului, din care face parte si Tarom).
Curiozitatea m-a impins sa simulez un traseu pe care mi-as dori sa il fac, desi asta ar insemna sa imi iau cam o luna de concediu, sa stau prin avioane intre 3 si 20 de ore (in functie de zbor) si sa aloc un buget cu care mi-as lua apartament cu banii jos.
Calatoria noastra ar incepe din Bucuresti, prima destinatie fiind Amsterdam, pe care nu l-am vazut inca. Alocam 2-3 zile ca sa mirosim lalele si sa bem Amstel. Zbor de incalzire cu KLM, de circa 3h.
 Schimbam apoi brusc peisajul si trecem la fotbal si plaja. Ati ghicit, Rio, unde anungem tot cu KLM, dar cu un B777, dupa 12 ore peste Atlantic. De explorat agitatia si stilul de viata al brazilienilor.
Dupa cateva zile latine, suntem asteptati de Gaby la NY si "Visul american" devine realitate.
O saptamana de strambat gaturile la zbarie nori si mancat burgeri de la mama lor si apoi GO WEST. De fapt, se ajunge cam in est, dar pe partea cealalta, la Tokyo, tot cu un 777. Admiram florile de cires si vedem templurile samurailor.
Urmeaza Australia, destinatia fiind Sydney, dupa o schimbare in Coreea de Sud, la Seul. Portul si opera sunt obiectivele principale.
Intoarcerea spre casa e prin China (escala de schimbare la Guangzou) si Dubai, unde stam cateva zile: Burj al Arab si restul civilizatiei nascuta din petrol.
Totul costa 10.000 de euro, la care se adauga cazarea si banii de cheltuiala. In total, undeva pe la 15.000, asa ca sunt in asteptare de sponsori.

marți, 28 octombrie 2014

"Semimaraton" loveste din nou

Desi cam cu intarziere, m-am hotarat sa va impartasesc si experienta celui de-al doilea semimaraton alergat, la fix un an distanta dupa primul, tot la MIB. Povestea de la primul e AICI.
Daca la prima participare, avusesem scuza unei raceli abia tratate, anul acesta entuziasmul si dorinta de a depasi performanta anterioara erau la cote maxime.
Antrenamentul a decurs normal, mai ales in perioada de primavara-vara, inceputa cu particparea la cursa de 10 km din cadrul Semimaratonului International din mai. Da, stiu ca si acolo trebuia sa merg tot la 21 de km, dar o serie de circumstante mai mult sau mai putin plauzibile (vremea urata, mutarea in casa noua etc) m-au facut sa merg doar la semi-semi-maraton.

Timpul obtinut de un pic sub o ora imi dadea sperante ca, in aceleasi conditii sau mai bine, as putea sa scad sub bariera de 2 ore la semi-ul de la MIB 2014. Oricum, mai erau vreo 4 luni de pregatire intensa, asa ca nu imi faceam mari griji.
Cu destule pauze (deh, imi este sila cateodata, ceea ce nu e bine), am ajuns la septembrie cu o conditie acceptabila. Alergam, de obicei, seara pe cateva noi trasee cu pornire de la noul "domiciliu", dar si dimineata, in week-enduri. Ca sa ma laud, am facut o scurta tura de alergare si in afara tarii (a se citi "la mare la bulgari"). La toate turele pe jos s-au adaugat si cateva pe doua roti, una dintre ele soldata cu un contact mai putin prietenos cu suprafata asfaltului, drept pentru care am facut o pauza fortata de vreo saptamana. Nu va faceti griji, n-a fost nimic grav, doar niste julituri si tricoul galben de la MIB 2013 facut de comanda, dar nerupt. Nu spun cati kilometri am facut in total, ca nu sunt prea multi. Cine vrea mai multe detalii, ma gaseste pe Runkeeper.
Intre timp, constatasem ca am destule cunostinte care alearga pe la diferite curse, mai des sau mai rar, si mai scurte si mai lungi, dar important e ca sunt oameni cu acelasi interes in a face miscare: Lilica, Mihai I, Ion, Andy, Razvan, Bogdan, Mihai S, Alexandra, Dragos, Elena, Alex R, Alex N, Mihai B, Adrian si poate mai sunt, dar nu mi-i amintesc pe toti acum. De asemenea, povestirile expuse pe bloguri de oameni precum Andrei Rosu, Gabriel Solomon, Ilie Rosu, Andrei Gligor, Vlad Lutic sau Dragos Ciobanu mi-au dat sentimentul ca, alergand, apartin unei comunitati de oameni deosebiti.
Pe de alta parte, anul acesta mi-am upgradat un pic si echipamentul, mai ales la capitolul pantaloni scurti si bluza cu maneca lunga. Nu va asteptati la ceva spectaculos. Traiasca Decathlon! Deveneam insa un pic mai "profesionist" si, in subconstient, imi crestea increderea in fortele proprii. De curand chiar, am observat ca si pantofii in care alerg de vreo doi ani au o mica inscriptie pe talpa: running. Chiar nu am avut in vedere acest aspect atunci cand i-am cumparat, pentru ca destinatia initiala era sa fie folositi la plimbari, dar e bine ca s-a nimerit sa fie omul potrivit cu adidasii (pardon, nike-ii) potriviti. Pe aceasta cale, promit ca, in iarna ce vine, locul le va fi luat de o alta pereche ceva mai noua si mai performanta. Da, probabil tot de la Decathlon.
Astea fiind spuse, ma apropiam cu pasi mari (suna bine expresia doar) de data de 5 octombrie si, pentru ca eram foarte bine pregatit, am decis sa fac o pauza de vreo 2 saptamani, timp in care am fost plecat din capitala si miscarea m-a acompaniat doar sporadic. Cu cateva zile inainte de cursa, am revenit la antrenamente, dar nu am fortat prea tare ca sa nu ajung sa fiu mai mult obosit decat pregatit. Doar cateva zile de dezmortire, suficient cat sa am un tonus destul de bun. Asadar, nici anul acesta nu am fost in forma fizica pe care mi-as fi dorit-o, dar deja imi faceam calcule. Luasem rezultatele de la cursele anterioare si estimam cam ce ritm si timpi intermediari sa obtin in diferite puncte pentru a putea sa imi ating obiectivul, acelasi de anul trecut, si anume sa scad sub 2h.
Dintr-o usoara lene, inexplicabila in acea perioada, m-am dus sa imi ridic kitul de participare abia in ultima zi dinaintea cursei. Acolo, soc! "Nu va gasim numarul de participare". Pana la urma, nu a fost o problema atat de grava cum parea la inceput, pentru ca am primit un alt numar, dar fara numele inscriptionat (platisem in avans pentru acest lucru, dar asta e...). Avem sa descopar mai tarziu, cand am vazut poze de pe traseu, ca altcineva (un domn respectabil, de altfel) purtase mult-ravnitul tricou cu 7082-DanSpataru. Sa fie primit!
Luandu-mi kitul de participare, am mai zabovit pe la standurile de la Sport Expo, am asistat un pic la cursele de copii si m-am indreptat catre casa cu popas la Decathlon pentru a-mi cumpara bluza cu maneca lunga de care va ziceam mai sus (se anuntau sub 10 grade pentru duminica dimineata), dar si doua mici geluri energizante. Intre timp, desi aveam dubii ca s-ar trezi la o ora asa matinala duminica, mi s-a confirmat si prezenta directorului tehnic (asistent de traseu, director de cursa etc) care avea sa ma urmareasca pe bicicleta pe tot traseul. Un mare avantaj, pentru ca nu mai eram nevoit sa imi car prin buzunare anumite chestii, imi da apa cand vreau eu, plus ca s-ar putea sa ma ajute la moral. Pentru carbo-loading, am facut si o trecere pe la un cunoscut fast food unde m-am chinuit cu o portie mare de paste carbonara, dupa care m-am dus acasa si mi-am pregatit cele necesare pentru a doua zi: tricou, numar, chip, pantaloni scurti, bluza cu maneca lunga pentru cursa, sosete (+o pereche de rezerva), plasturi pentru calcaie, geluri, apa, manson, gulerul de folosit pe post de bandana, telefon si alte mici prostioare. Nu gaseam alifia chinezeasca, dar m-am impacat cu ideea si... mars la somn. Vorba vine, somn, ca de la 22:30 pana pe la 1:30 mai mult m-am sucit in pat si n-am putut adormi.

Am profitat, pana la urma, de odihna, iar la 6 dimineata eram in picioare, incepandu-mi ritualul: masa (crema de banza, ou fiert, pastrama, paine cu unt si gem, un pic de miere, banane, alune, stafide), mers la baie pentru evitarea unor probleme ulterioare, imbracare si repede la metrou catre Piata Constitutiei. Pe traseu am reperat alti cativa disperati cu rucsacuri galbene (da, aia din cauza carora se blocheaza traficul in prima duminica de octombrie) si, intamplator, m-am intalnit cu unul dintre cunoscutii care participau la MIB. Am mers impreuna, iar un pic inainte de 8 eram printre ceilalti cateva mii de participanti, asteptand startul. Am luat pulsul multimii facandu-mi incalzirea printr-o plimbare lejera, si am schimbat cateva impresii cu un alt camarad, dupa care si-a facut aparitia antrenorul personal. Am convenit sa ne vedem la Unirii (nu prea avea pe unde sa mearga in prima parte de traseu) si ne-am despartit, eu indreptandu-ma spre locul de start. Nu are rost sa mai repet problemele de organizare din acea zona. Sunt deja cunoscute, asa ca...sa pornim. galagie mare, elicopter, drone care filmeaza, concurenti rataciti si o gloata imensa la toalete. Chiar nu stiu cand au luat startul oamenii care erau mai in spate la cozile respective. Cred ca, din cauza aglomeratiei si a vitezei de melc cu care se inainta, portiunea de la inceput a servit drept incalzire propriu-zisa pentru multi, dar dupa un timp a inceput sa alerge fiecare in ritmul lui.



Ajungand la punctul de intalnire, am avut prima hidratare si am continuat usurel, schimband vorbe cu waterboy-ul, dar si cu alti participanti. Admirand peisajul si atmosfera intretinuta de unii voluntari si spectatori, am salutat-o pe Lilica din mers si nu prea am constientizat cand am parcurs primul sfert, intalnirea cu gheparzii kenyeni care veneau din sens opus (cam 5 km avans in 30 de min) fiind scurta si intensa. Usurel, soarele se ridica si imi dadea energie mai mult decat orice energizant, in timp ce Arena Nationala aparea la orizont. Apropo de energizante, unul dintre geluri era cu suc de rosii. Sublim...

Trecand de primul punct de cronometrare, am observat ca sunt cu vreo 3 minute sub timpul de anul trecut. Perfect pentru tentativa de a cobori sub 2 ore, asa ca am continuat cam in acelsi ritm. Renuntand la bluza cu maneca lunga, reveneam din nou spre zona bulevardului Unirii, unde se aglomera iar traseul din cauza intersectarii cu cei de la stafeta.



Pe bucata de pana in Hanul lui Manuc am alergat destul pe langa unul dintre prezentatorii de stiri de la Antena 1, Daniel Osmanovici, care facea un maraton intreg. Bravo lui, mai ales ca alerga cu zambetul pe buze, foarte bine dispus.



Urma partea care imi place cel mai mult, desi e cea mai dificila: urcarea de pe Calea Victoriei. Moralul meu, afactat un pic de inceputul de oboseala, a primit o mare lovitura in momentul in care am vazut pacemakerul de 2h pe sensul opus, adica vreo 5 minute avans. Mi s-au naruit multe sperante de a face un timp bun si asta m-a urmarit pentru ultimii 5 km.
Dupa coborarea spre Natiunile Unite, am indurat calvarul partii celei mai urate din tot traseul: Splai-Opera-Eroilor. Urata nu datorita peisajului, ci mai ales pozitionarii spre final, cand esti obosit si vezi ca nu se mai termina. Ajung la un pod, dar iti dai seama ca nu acolo se intoarce, la urmatoarele la fel si iti cam scad sperantele de a ajunge la final.

La acul de par de la Municipal am auzit una dintre cele mai tragi-comice reactii de pe margine referitor la alergatori: "Cine a aprobat chestia asta? Primarul, nu?", am luat o portie dubla de energie (apa, isostar, fructe), am facut cinste iepurelui cu o bere...cu lamaie si fara alcool si mi-am zis ca ar fi cazul sa si alerg, ca pana atunci o cam lalaisem. Cu chiu, cu vai am ajuns la final, unde nu prea am avut puterea sa sprintez, dar a iesit bine, pana la urma. Timpul de 2:04:35 nu a fost ceea ce imi doream, dar am reusit, pana la urma, sa realizez un personal best, fiind cu 2 minute sub timpul din 2013.
Am navalit la standurile cu apa si fructe pentru reenergizare, apoi am asistat sadic la chinurile de la finisul celorlalti, terminand cu o pizza si o bere la o terasa alaturi de alti alergatori.
Filmul cursei aici 
Concluzii: per total, a iesit mai bine, atat pentru mine, cat si pentru cursa, in general. Se poate si mai bine, asa ca promit sa ma pregatesc cum se cuvine si sa ma prezint onorabil. Obiectivul ramane acelasi, sa scad sub 2 h, prima ocazie fiind Semi-ul din mai 2015, desi s-ar putea sa apara si altele pana atunci. Pe termen lung, mi-a aparut si ideea de aparticipa odata la un maraton intreg, dar o luam pas cu pas. Totusi, sanatatea e mai importanta, iar participarea la competitii, cu toata frumusetea lor, e doar una dintre motivatiile de a ma scoate din casa la alergat.
PS: pe aceasta cale, vreau sa cer scuze, in numele tuturor participantilor, catre cei care s-au simtit deranjati de zbenguiala noastra dintr-o duminica de octombrie, de elicoptere, drone, agenti de paza, celor care au ramas blocati in traficul aceleiasi zile de duminica si tuturor celor care nu ne-au suportat, din diverse motive.
Toate cele bune si alergare usoara.

marți, 24 iunie 2014

Treceţi batalioane române Carpaţii!

Se pare ca a cam devenit un eveniment aparitia unu articol pe acest umil blog.
Ca sa contrazic statistica si pentru ca am mai bifat o parte din tara in condica pelerinajelor mioritice, va prezint in cele ce urmeaza (stiu, suna a formulare tip :) ) ultima tura facuta de Sandero si prietenii lui (adica noi).
Cum ati ghicit si din titlu, am fost in Moldova......aaaaa....pardon, greseala eronata., in Ardeal, zona cunoscuta si ca Transilvania de catre fanii Dracula si printu' Charles (o sa vedeti ca nu degeaba l-am introdus si pe el in naratiune).
Planurile de calatoria imi circulau de mult timp prin cap, asa ca doar perioada potrivita si cativa arginti de cheltuiala mai trebuiau. Perioada aleasa a fost uichendul prelungit de Rusalii, cativa bani de cazare, drum si cheltuiala erau, asa ca sambata, dis-de-dimineata (a se citi ora 5:30), paraseam Bucurestiul in directia nord-vest cu un itinerar bine stabilit. Cine ma cunoaste stie ca sunt in stare sa calculez traseul, obiectivele de vizitat si orele mai ceva ca o agentie de turism.
Centura libera, autostrada cu 3 masini pana la Ploiesti si racoarea de dimineata au facut sa ajungem cat ai zice peste pe valea Prahovei si apoi la Brasov. Neatentia m-a facut sa pierd ceva timp ratand intrarea pe varianta, dar am castigat traversarea unui oras frumos si viu...chiar si la 8 dimineata.

Curand am ajuns in zona impanzita de biserici fortificate sasesti situate pe drumul spre Sighisoara. In fiecare sat era cate una, dar singura care ne-a interesat era cea din Viscri (Weiss Kirch=Biserica Alba). Trebuie sa recunosc, publicitatea de la tv a fost unul din motive. Desi drumul de legatura de la E60 e ca vai de mama lui, iar saracia multora dintre locuitorii zonei, evidenta, zona avea o simplitate si un farmec aparte. Probabil de asta a fost atras mostenitorul (sau nu?!) coroanei britanice atunci cand si-a cumparat o casa modesta in sat. Cand zic modesta, nu exagerez deloc. De curiozitate, am vrut sa vedem care este si am intrebat localnici pana cand cineva ne-a spus ca este chiar cea langa care oprisem. Nu iesea cu absolut nimic in evidenta, cel putin pe din afara. In rest, satul este un colt de ev mediu in care s-au integrat perfect micii comercianti-manufacturieri, dar si proprietari de pensiuni din zona, totul fiind construit sau renovat in stilul satului vechi transilvanean. In tot acest decor, forfoteau si destui straini (mai degraba englezi, din ce am observat) veniti la relaxare sau munca (un grup de studenti, impreuna cu profesorul faceau practica la restaurarea cetatii).



Revenind la drum neted, am inaintat spre inimea Ardealului, urmatoarea oprire fiind la Targu Mures. Motivul? Nu vreun obiectiv turistic (o sa mergem si acolo, dar alta data), ci un mare blocaj, datorat harniciei asfaltatorilor. Dupa repaosul fortat, prin caldura care aparuse deja, am continuat drumul, oprirea proxima fiind la Salina Turda.

Auzisem de bine si mi s-a confirmat banuiala. Salina este o capodopera, combinatie intre munca de milioane de ani a naturii si cea de 150 de ani a oamenilor. Coborarea incepe fara sa anunte ceva special, iar dupa cateva sute de metri de coborare lina, apare spectaculosul: o cavitate imensa sapata in sare, pana in fundul careia se ajunge cu doua lifturi de cate 13 etaje. Ajuns in fundul pamantului, descoperi o lume paralela: parc de distractie, jocuri, barcute, chiar si loc unde poti cumpara ceva de baut sau mancat, toate puse in valoare de luminile atarnate de tavan sau aranjate in forme futuristice.








Dupa o combinatie de coborare cu liftul si urcare pe scari, am revenit la caldura de afara. Clujul ne astepta. In scurt timp, coboram dealul Feleacului si ajungeam in vechea Napoca, unde am gasit repede pensiunea din zona centrala care urma sa ne fie casa pentru o seara. Imediat, lasand-o pe Simona Halep "singura in fata Sharapovei", am iesit la explorerea orasului, nimerindu-ne fix in perioada de final a TIFF, cu actori, organizatori si decoruri special pregatite pentru ultimele filme si festivitatea de premiere. Ce mai colo-ncoace! Ma simteam ca la Hollywood :)






Lasand cinematografia cu treaba ei, am profitat de timpul avut la dispozitie pana seara si, desi oboseala se simtea deja, am facut un tur al centrului istoric cu tot ce are acesta mai frumos: stradute, piete, biserici, cladiri istorice, dar mai ales aerul de oras vestic. Mie mi s-a parut un Sibiu mai mare, tinzand spre metropola. Spre inserat am luat cina chiar in buricul targului, la o terasa de fite, nas in nas cu cativa actori. Ne-am facut apoi siesta cu o ultima plimbare nocturna si paturile au fost cei mai buni prieteni peste noapte.


Duminica dimineata am fost printre primii vizitatori ai superbei gradini boanice, o adevarata oaza in mijlocul orasului. Daca n-am fi stiut ca la doi pasi sunt strazile pline de masini, senzatia ar fi fost cu siguranta ca suntem intr-o padure, undeva in creierii muntilor sau chiar in jungla. Pe langa toate astea, trandafirii erau infloriti in zeci de culori, creand un peisaj de pastel.






Parasind Clujul chiar in ziua de Rusalii, ne-am indreptat spre Apuseni, traversand cateva sate in care oamenii inca tin la traditii si se indreapta ritualic spre biserica. Usor, pajistile de la campie si dealurile au lasat locul padurilor si am ajuns in zona lacului Belis-Fantanele unde am avut un scurt popas, dupa care drumurile de munte erau ale noastre.

Cand spun "drum", nu ma refer la o sosea, ci la un drum forestier cu rang de DN, exact prin zona pe unde acum cateva luni a cazut un avion, gasit cu greu de cativa localnici. Padure cat vezi cu ochii si un drum bombardat, asa ca imi inchipuiam cum ar fi sa ai nevoie sa te deplasezi pe acolo pe timp de iarna. Chiar daca nu a fost asa lunga, datorita starii precare, bucata asta prin salbaticie a parut interminabila. Totul pana cand, intr-un final, am ajuns la civilizatie, in inima Tarii Motilor, zona cu cele mai multe pesteri si relief carstic din Romania.
Trebuia sa profitam de specificul zonei, asa ca am descoperit imprejurimile, cele mai interesante fiind Pestera Ghetarul Scarisoara (unde se conserva perfect un strat de 16m de gheata, iar stalactitele si stalagmitele sunt din acelasi "material") si Poarta lui Ionele, speciala pentru prezenta liliecilor inauntru. Toate astea le-am vazut printre reprize de ploaie rapida de vara.





Stiu, mai erau multe locuri de vazut prin zona, dar seara ne-a prins in drum spre Alba Iulia. Promit sa revin cu alta ocazie cand sa am mai mult timp la dispozitie pentru Cetatile Ponorului, Groapa Ruginoasa sau alte obiective.
Cetatea Marii Uniri m-a impresioanat inca o data, acum fiind complet renovata insa. In luminile serii, atractia principala din Alba Iulia primea deopotriva localnici si turisti intre zidurile perfect conservate si reabilitate. E un loc in care te poti plimba, relaxa, reculege, admira arhitectura sau sta pur si simplu la terasa, simtindu-te bine intr-o ambianta de vechi readus la viata.





Aici hotelul nu era chiar in centru, dar proaspat inaugurat, confortabil si cu servicii de calitate. Drept urmare, am dormit bine, urmand ca ziua de luni sa ne aduca inapoi in Bucuresti.
La plecare, inainte de a ne orienta spre capitala, am dat un scurt ocol catre unul din locurile transilvanene incarcate cu o mare semnificatie spirituala si patriotica: Mănăstirea Râmeț. Situata intr-un colt de Rai, in cheile cu acelasi nume, locasul impresioneaza prin rezonanta, atat la propriu cat si la figurat. "Clopotul ce bate la Râmeț" nu e doar o figura de stil. Are o sonoritate aparte care se potriveste perfect in ordinea si frumusetea locului, spargand linistea intr-un mod placut.

De aici incolo, prin caldura de inceput de iunie, ne-am avantat (cat se putea, ca autostrada Sebes-Sibiu e deschisa pe bucati) spre sud-est, oprindu-ne pentru o racoroasa destindere in fosta capitala cuturala europeana. Aici, am fost oarecum dezamagiti de mult laudatul Muzeu al Satului, care nu impresiona cu nimic, in mod special. Poate doar ca era mult mai mare decat cel de langa Herastrau. Se prea poate sa fi nimerit intr-o perioada de amenajari si renovari, asa ca parerea mea ar putea fi distorsionata.






Pentru ca revenirea sa se petreaca in hopuri, pana acasa am mers cu destule pauze, atat din motive obiective (din nou asfaltari in zi de sarbatoare), cat si din initiativa proprie: o oprire la un restaurant in Valcea. Ca fapt divers, portiile de mancare au venit dupa o ora si jumatate, cand ne pregateam sa plecam, foamea fiind singurul motiv pentru care ramasesem.
Undeva spre seara, bucla s-a inchis, asa ca asteptam urmatoarea tura. Se pare ca nu vor mai fi asa de lungi prin tara. Ori va fi mai mult timp la dispozitie, ori distante mai scurte, ori avionul ne va duce catre alte zari.
Numai respect.