miercuri, 24 octombrie 2018

Toamna se numără...botoșii

Titlul de mai sus este o combinație între anotimpul frumos în care ne aflăm și denumirea pe care o dau eu încălțărilor pentru pasiunea principală: alergarea.
De când n-am mai scris despre asta, s-au strans ceva noutăți, care mai de care mai interesante (pentru mine măcar): o premieră pe trail, dar și o performanță mult așteptată pe asfalt, așa că așezați-vă confortabil, că urmează un mic roman.
Așadar, pe 22 septembrie a avut loc botezul pe poteci, la treia ediție a Istrita Escape, competiție de trail running care se desfășoară la pe dealurile de lângă Sărata Monteoru. Deci acasă, cum s-ar zice, dacă te uiți în buletinul meu. Cum de ceva timp aud de la prieteni ce frumos e la montane, că e diferit de șosea și plat, am zis că trebuie să încerc și eu, deși e mai greu cu antrenamentele specifice.
Intenția era de ceva timp, înscrierea  însă a fost făcută abia prin august, așa că știam cum îmi voi petrece ziua de naștere (cu o mică marjă): Fun Run-ul de 9km, că nu era de mine orice distanță mai mare, chiar la debut. Problema era că nu aveam încă pantofi de alergare off road, dar nici nu prea aveam unde să-i folosesc...încă. Prin urmare, la început a fost vorba doar de creșterea un pic a diferenței de nivel din antrenamente, încălțămintea fiind aceeași ca până atunci, adică Brooks-ii de asfalt. Abia după ce am cumpărat primii mei „botoși” de trail (de la Decathlon), m-am familiarizat puțin cu alergatul pe poteci, dacă putem numi așa coclaurile de prin IOR (în afara aleilor negoițiene), cu vreo două ture, mai mult pentru acomodarea cu pantofii.


Încă o chestie care m-a încurcat un pic, pe plan motivațional, psihologic sau cum vreți să-i ziceți, a fost părerea cuiva că aș avea șanse la podium sau chiar la câștigarea cursei respective. Poate avea un pic dreptate, avand în vedere că nu prea e concurență și eu am crescut un pic nivelul pe plat/asfalt, dar pentru un debutant mi se părea cam exagerat. Oricum, nu am refuzat ideea și am încercat să mă informez foarte bine teoretic despre traseu (Multumiri Tanti Mița și Edi pentru descriere). Principalele temeri erau legate de o posibilă rătăcire (fiind „virgin” în curse pe poteci), dar și de cum o să merg pe urcările și coborârile mai dure (cele de peste 10%).
Vine ziua cursei. Am ajuns la Sărata Monteoru cu vreo 45 de minute înainte (avantajul celor care stau la maxim juma' de oră de mers cu mașina), însoțit de galerie (copilul, soția și soacra, ultima fiind fascinată de câtă lume în colanți era pe acolo). Am preluat rapid pachetul de participare (destul de bogat, pentru o cursă mică: tricou tehnic, vreo 3 batoane diferite, o sticlă de Vitamin Aqua și niște autocolante) de la aceeași persoană cu estimările de podium, drept pentru care îi mulțumesc încă o dată pentru ajutor la treburile administrative. Timpul rămas până la start l-am petrecut socializând cu membrii SYR (și nu numai) prezenți pentru curse, atât buzoieni de-ai mei, cât și bucureșteni veniți să se bucure de dealurile de la curbura Carpaților.



Timpul până la start a trecut destul de repede. Mai o conversație, mai o ureche la Edi care explica „dacă nu vedeți marcajul timp de un minut, vă întoarceți unde l-ați văzut ultima oară”, mai o vizită într-un loc unde până și regii merg singuri și cu încălzirea am rămas cam restant (a doua oară, după SMIB din primăvara asta). Oricum a ieșit un pic de stretching, iar ora 10 putea să vină.
Așadar, mă infiltrez ușor printre oamenii de la poarta de start, undeva în linia 4-5,alături de câțiva cunoscuți. După ce am pus ceasul să mă găsească pe GPS, timpul a fost umplut cu o clasică pălăvrăgeală cu prietenii și aproape am uitat de ce venisem. Băi, ce oameni si organizatorii ăștia! Să nu te lase să termini o discuție, că POC pistolul și trebuia să plecăm în cucerirea Istriței!
Cu chiu cu vai, reușesc să dau drumul la ceas (Garminul meu o ia mai greu, dacă sunt deja în mișcare) și pornim la drum. De la bun început mi-am dat seama că partea aia cu posibila victorie era sortită eșecului, pe motiv că la cursa mea erau prezenți și 3-4 tineri de la Gloria Buzău care au luat-o iepurește la sănătoasa. De asemenea, am ochit încă vreo doi băieți cam la categoria mea, care plecaseră bine și cu care mă gîndeam că ar fi fost mai bine să țin ritmul. Grupul din fața mea era mai mare, dar nu știu câți erau de la cursa scurtă la care participam eu. Oricum, am reușit să țin un 4:20 pe mie pe bucata de asfalt și apoi cam 5 pe mie pe bucata de drum forestier, timp în care s-a simțit un pic încălzirea insuficientă.



Până aici, pe o pantă medie de cam 4%, am și depășit, am fost și întrecut de alți concurenți, dar încă nu se făcuse separarea față de cei de la semi și maraton. Unul dintre depășiți a fost chiar un junior dintre cei care plecaseră ca din pușcă, dar mi-a zis că a fost doar „iepure” pentru colegi pe primii kilometri. ”I-auzi, și aici e cu iepuri, nu doar la Berlin”, mi-am zis în minte bucuros că am depășit și un ”profesionist”.
După un pic peste 3 km, începea noul pentru mine. Venea marcajul verde spre stânga, specific celor de la 9 km, pe când ceilalți (albastru) făceau dreapta. De aici a început înclinația mai mare pe urcare prin pădure, dar și „singurătatea alergătorului de cursă lungă”, pentru că ne despărțeam de frățiorii mai mari și mai mulți de la cursele adevărate. Bănuind ce va urma, am încercat să reduc un pic viteza înainte de a intra pe zona mai grea, măcar pentru a-mi regla respirația. Pe moment am stat aproape de doi băieți (tot amatori, dar sub 30 de ani), dar ușor-ușor i-am depășit, îndepărtându-mă. În ciuda unor momente în care am mers la pas, fiind lovit de realitatea lipsei de experiență, am reușit să mă duc peste 10 pe mie destul de rar, dar gâfâiam cam tare și probabil pulsul era sus. Mă uitam destul de des la ceas și făceam calcule în cap cât ar mai fi până în punctul de maximă altitudine unde era și check point 5 (realimentare). Am reușit să ies din pădure și am știut că mai e un pic de urcat (vreo 500 de metri), dar oboseala se adunase și parcă nu mai ajungeam. Într-un final, am revăzut marcajele albastre de la maraton, cu care ne reîntâlneam, și se auzeau niște voci, semn că masa era gata. Și, într-adevăr, era. Deși nu foarte bogată, avea cam tot ce trebuie: apă, cola, ciocolată, portocale, lămâi, banane șiiiiiiii....BRÂNZĂ. Așa cum chelului îi trebuie tichie, eu eram curios prima dată pe ce loc sunt. Voluntarii de acolo mă asigură că pe 3, dar se pare că nu era chiar așa. Oricum, a ajutat la moral foarte mult. Revenind la masă, nu am fost prea calic, luând doar o gură de apă care m-a „revergorat” repede. Aș fi luat și brânză, dar nu merge fără roșii și o ceapă de Buzău.
De aici, să ne rostogolim la vale zic, că am trecut de jumate. Prima dată, pe un drum frumos prin pădure unde singurele ființe întâlnite au fost niște cai, până în zona celebrei băncuțe din descrierea de pe net, iar când a venit a doua poiană am băgat viteză la maxim. Observ că am prins chiar și 3:18 pe mie. Asta înseamnă vreo 18 km pe oră, dar atunci nu știam asta, că mi-am impus să am ceasul setat să arate doar timpul total și distanța (pentru orientare mentală).
Deja se vedea stațiunea, iar la trecerea pe langa livadă am făcut cunoștință cu unul dintre fotografi și un nene cu vacile care nu știa „unde aleargă oamenii ăștia”.


Pe aici se vedea bine în față și în spate, fiind astfel convins că e cam asigurat locul (care o fi ăla), iar apoi am intrat în pădure din nou. Aici „ține-te Dane” că se cobora cam brusc și puteam avea un accident spectaculos dacă nu îmi stăpâneam pornirile de a merge tare. Kalenjii și-au meritat banii din plin, „ABS-ul” încorporat făcându-și treaba foarte bine. Panta cam mare și un mic moment de rătăcire (la propriu, vreo 20 de secunde în care m-am uitat după marcaje) au făcut să iasă doar un 5 pe mie în zona aia.
Pe ultima bucată, panta era mai domoală, iar finalul venea pe nesimțite. Cam tot pe nesimțite a apărut și „iepurele” depășit de acum 5 km, care a trecut pe lângă mine ca intercity-ul prin Rîmnic, și dus a fost. Ca să glumesc, nici piedică nu am avut timp să-i pun. Imediat, am ieșit la asfalt și am știut că este gata, fapt confirmat de finișul de după câteva sute de metri.


Medalie de final, hidratare, poze, ceva socializare din nou, aplauze pentru restul finisherilor de la fun și gata. Doar bănuiam pe ce loc am ieșit, calculele zicându-mi un 6-7, confirmat ulterior. Îmi pare rău că nu am putut sta mai mult să îi susțin și pe cei de la semi si maraton, dar și pentru că n-am prins fasole (nu era gata încă).




Confirmarea a venit după amiaza, datorită unui om cu suflet mare, căruia i s-a făcut milă și a luat prima mea diplomă din cariera de amator alergător (merci Ana, dar nu te iert că mi-ai băut limonada și că m-ai ținut de vorbă la start). Deci, loc 6 la general și 3 la categoria M25+, cu un timp oficial de 47:59 pe cei aproape 9 km. La anul poate mai bine, dar poate și mai lung, adică semi. Păzea!

După asta, să revenim la altitudini mai joase și viteze mai mari, adică la asfaltul cel de toate zilele, pentru că în 3 săptămâni după Sărata Monteoru urma Maratonul București 2018, proba de semimaraton. În linia tuturor anilor, începutul de octombrie a venit și cu o amenințare de raceală (gât și nas un pic rebele), dar alimentația, vitaminizarea și ușorul repaus de câteva zile m-au ajutat să-mi revin și nu am avut probleme.
Pe scurt, alergările de antrenament au fost structurate și așezate pe vreo 5 luni, începând imediat după proba de 10 km de la Semimaratonul București din mai. Am încercat să variez foarte mult (pe cont propriu, dar si la alergările cu Adidas Runners Bucharest), acest lucru ajutându-mă la creșterea vitezei, condiție absolut necesară pentru a avea șanse la timpul dorit: sub 1 oră și 40 de minute la MIB 2018. Pentru detalii, interesații pot consulta Strava.



Profit de moment să menționez că anul acesta, pentru prima dată, am încercat să-mi asociez participarea la cele două competiții de toamnă cu o acțiune de strângere de fonduri pentru Fundația Copii în Dificultate. Chiar dacă, teoretic, s-a finalizat, încă mai puteți să-i ajutați foarte simplu, prin plata cu cardul AICI.
Sărim peste alte detalii și ajungem la ziua cursei, care m-a găsit în parametri buni, cu "ORL-ul" funcțional, alimentația și hidratarea ca la carte (multe lichide cu câteva zile înainte, vitaminizare naturală și o masă ușoară, dar energizantă, la prima oră), somnul făcut (spre deosebire de alte dăți) și moralul destul de ridicat. Știu, sună ca la profesioniști, deși eu sunt un amărât de amator pasionat. Tot un detaliu organizatoric este acela că, am decis să alerg echipat cu un tricou Adidas, chiar dacă în pachetul de participare nu se mai găseste așa ceva, de vreun an. Este vorba despre cel negru, primit pentru prezențe la Adidas Runners Bucharest, în multe din serile de joi de anul acesta. Aceeași comunitate mi-a oferit și un partener de alergare cu un obiectiv apropiat, așa că erau speranțe de un rezultat bun.

Ca de obicei, pe 14 octombrie ajung la "locul faptei" încă de pe la ora 8, ocazie cu care am timp de socializare și alte activități necesare: am lăsat rucsacul la garderobă, am mers de două ori la toaletă (lichide multe plus un pic de frig), m-am întâlnit cu Dan, camaradul de 21 de kilometri și un pic și am făcut o încălzire+stretching cum trebuie (cu scurt timp înainte de start, ca să fie corpul pregătit). Printre altele, m-am reîntâlnit cu un fost coleg de cămin din facultate, care "întâmplător" era comentatorul tv al evenimentului care a acaparat centrul capitalei. Așadar, pentru prima dată se transmitea și la televizor Maratonul International București, iar Look Sport este "vinovatul".
Între activitățile mai sus menționate, mi-am făcut timp să asist și la părțile mai interesante ale cursei mai mici, de 10 km, și anume startul și finalul.




Ca și cu alte ocazii, nu am înteles logica organizatorilor de a pune mai devreme cursele mai scurte. Poate pe motive de organizare, voluntari, arbitri etc, dar pentru cineva care aleargă 42 și ceva de kilometri contează orice grad în plus.
Vine și ora 9:30, care mă găsește în grupul care va lua startul de la sectorul B, zona amatorilor cu ambiții mari. Ceasul pregătit, luasem un gel energizant (trăiască Decathlon), am zărit și iepurii de 1h40 la care ar trebui să mă raportez până la finish (Eduard, principal purtător de aripioară), joc de glezne ușor.....5...4...3...2...1...START.


Pe primele sute de metri am fost în dubii între a mă abține să fiu luat de valul care pleacă tare de obicei și a băga un pic mai tare (în slalom, deci nu era așa ușor) ca să recuperăm cele câteva zeci de metri pierdute față de pacemakeri. Cum-necum, reușim să-i depășim și ne propunem să îi menținem în spate, de siguranța obiectivului.



Ajunși la prima trecere prin Piața Constituției (1 km și un pic), se mai rarefiază aglomerația, iar ritmul ținut este undeva pe la 4:30 pe km. Altă dată aș fi spus că e cam repede, dar acum mă simțeam confortabil și speram să nu pierd prea multe secunde pe final. Îmi repetam în minte, dar îi spuneam și lui Dan de mai multe ori să nu ne grăbim, pentru a rămâne cu rezerve suficiente pentru final, mai ales zonele de urcare din ultimul sfert de traseu.
Clasic, șirul de oameni se îndreaptă spre Piața Unirii, pe lângă noile fântâni "anterizene", apoi spre Alba Iulia. STOP. Nu mai este Piața Alba Iulia pe traseu, acesta fiind modificat neanunțat, trezindu-ne că întoarcem la 180 de grade încă de la Biblioteca Națională, dar până la urmă a fost mai bine, fiind scutiți de un kilometru în plus cu soarele în față pe falsul plat de pe marele bulevard.
Trecem cu ritm de metronomi înapoi pe la Unirea, luăm preventiv un pic de apă și avansăm pe splai, aruncând câte un ochi în spate la "stegari", și observăm că stăm încă foarte bine, adunând constant câte 10 secunde. Pe de altă parte, pe cei de la 1h30 i-am pierdut foarte repede din vedere, rămânând să ne mulțumim cu soluția de mijloc. Deja trecuse cam o treime din cursă și ziceai că mergem pe tempomat, cu 4:30 și un pic pe mia de metri.


Pe la km 6,5 venea prima încercare, urcarea de pe strada Berzei, dar cele câteva sute de metri rampă la 3-4% nici nu s-au simțit. Aici a fost momentul în care m-am gândit că aș putea accelera, alături de câțiva amici, care m-au depășit, dar mai bine că am rămas în viteza mea, că nu aș fi făcut față mai rapid. Avansăm spre Piața Victoriei, pe o cale Buzești împărțită cu mașinile (se putea, totuși, închide complet, pentru câteva ore), iar în fața guvernului nu suntem întâmpinați de jandarmi, ci de o fanfară în toată splendoarea.
De aici, începeam să mă simt mai în largul meu, fiind pe traseul spre serviciu, iar fiecare prieten cu care mă vedeam din sens opus (traseul se întorcea la Arcul de Triumf) era câte un motiv de creștere a moralului, bătut palma și încurajări reciproce. Pe partea serioasă, nu prea îmi dădeam seama unde va fi punctul de hidratare, ca să-mi pot calcula momentul când să iau gelul cu gust de caramel sărat. Acesta parcă se tot amâna, ocazie cu care am început o ușoară scădere a mediei pe kilometru, până la întoarcerea mai sus menționată, unde era și masa cu de toate.


Viteza a fost un pic redresată pe Calea Victoriei, odată cu efectele poțiunii minune, probabil, dar trecusem de jumătate și deja începeau să se simtă ușoare semne de oboseală. Nu mă laud, dar cred că am abordat excelent diferențele de nivel din jurul Sălii Palatului. Am lăsat-o mai încet pe coborâre, deși exista tentația de "a da blană", și am reușit să urc lejer spre Novotel, fără a mă resimți deloc.
Referitor la înclinații, era de-abia începutul, pentru că urma partea "frumoasă" de pe Elisabeta. Începem cu o coborâre în ritm normal, apoi...ȘOC...din nou se schimbă traseul pe care îl știam și intrăm în Cișmigiu pentru o tură de 1 km. Pentru multă lume, aici a fost un fel de purgatoriu (sper că nu folosesc un termen prea forțat, dar mi se pare o metaforă potrivită): aleea cu destule gropi, "aripile" pacemakerilor încurcate de crengile mai joase ale copacilor, existând chiar și cazuri de oameni aproape să renunțe chiar aici (bravo Marius, că te-ai adunat și nu ai renunțat, până la urmă). Pentru mine nu a fost decât o scădere a vitezei (cea mai scăzută medie kilometrică de până atunci, km 16 în 4:40), una din cauze fiind o ușoară bătătură cauzată de frecarea șosetelor, dar nu a fost nimic care să pună probleme speciale. Aaaa, uitasem... ca să nu cad pe roșu la combustibil, am luat iar niște apă plus o gură de isotonic de la masa amplasată la intrarea în parc.


Din nou o bucată de relaxare, dac-o putem numi așa, cu întoarcerea de la Kogălniceanu și apoi a venit ultima urcare serioasă, unde au fost "omorâți" mulți care nu au mai avut energie pentru acea bucată aflată după km 17 al semimaratonului. Reușind să administrez din nou cum trebuie "cățărarea de categorie specială Col du Cercul Militar" (a se citi #cincipemie), deja vizualizam finalul. Făceam calcule și îmi ieșea că mai e cam o șeptime de traseu.
Cobor sprințar pe lângă CEC și Muzeul de Istorie, unde mă întâlnesc și bat palma cu amicii de la Adidas Runners, de la care îmi iau o doză suplimentară de energie, dar aveam nevoie de ceva mai mult.



Sunt depășit de un cunoscut (bravo Liviu, chiar nu mă așteptam!), iar pe kilometrul 20 am realizat contraperformanța celui mai slab ritm, dar chiar și ăsta a fost "prestat" la targetul pacerilor de 1h40. Deci, practic, obiectivul era 99,9% îndeplinit.



Venind ultimul kilometru, îi propun partenerului de alergare să accelerăm, dar el "din politețe, mă lasă doar pe mine și ne despărțim prieteni.


Mă revăd cu același Marius care nu se simțea foarte bine în Cișmigiu și care nu îmi dau seama unde mă depășise apoi, alături de care "băgăm a cincea" spre poarta de final și il depășesc cu doar 3 secunde. Mă uit la ceasul oficial care arată 1:36:17 și sunt foarte mulțumit.


Imediat, mă uit și la ceasul de la mână, dar acesta arăta doar 21 de kilometri FIX, drept pentru care mai alerg ușor încă 100 de metri cu medalia la gât ca să se facă distanța de semi și pe Garmin. Ciudat, pentru că tot traseul eram cu 100-200 de metri avans față de borne, iar la final a fost invers.
Pentru amatorii de statistici, tura pe Strava este AICI, în clasament am fost pe locul 151 din 2303 la general, 148 din 1673 la masculin (ups, doar 3 fete m-au depășit, dintre care pe una o cunosc personal. Bravo Loredana!) și 65 din 624 la categoria de vârstă M35-44. Timp net: 1:35:57.

Relive 'Morning Oct 14th'


       

De asemenea, felicitări și celorlalți care și-au depășit performanțele sau, pur și simplu, s-au simțit bine alergând. Nu-i menționez, că sunt foarte mulți, dar au toată aprecierea mea.
După final, am mai pierdut vremea pe acolo, cu hidratare, fructe, jocuri pe la standurile sponsorilor și socializare cu prietenii, numai bune pentru o revenire cum trebuie. Aceasta a fost completată și de o ieșire la terasă cu câțiva dintre membrii SYR, ocazie de comentat cum ne-a ieșit fiecăruia cursa.






Acum, că s-a încheiat sezonul oficial pe 2018, în mod normal ar trebui să anunț obiectivele viitoare. De data asta nu mai există (încă!?), dar voi continua să alerg mai mult de plăcere. Asta nu înseamnă că va fi neapărat încet, ci voi continua să variez. Curse? Probabil voi merge la cele unde angajatorul este sponsor (Gerar și Maratonul Internațional Brașov), pacemaker la SMIB/MIB 2019 (dacă mă primește Gabi Solomon) și Istrița Escape (revin pe teren propriu, cu siguranță). O mică intenție ar fi să ajung și la Ciucaș X3, dar vedem, în funcție de mai mulți factori.
Neoficial, mi-aș propune să mă apropii de 20 de minute pe distanța de 5 km (acum este 21:33) și să depășesc borna de 1000 de km alergați pe 2018 (920 momentan). Un mic accident casnic mă ține deocamdată (la ora când scriu aceste rânduri) indisponibil.
Oricum, activitate fizică va fi din plin, mai ales cu "șeful" familiei, care e pus pe alergat în toate direcțiile cu foarte multă energie.
În final, mulțumesc pentru poze Istrița Escape, Adidas Runners Bucharest și Bucharest Marathon
Numai respect...și un pic de mișcare.



vineri, 7 septembrie 2018

Drumuri noi ... cu noi

Sper sa vă obișnuiți deja cu echipajul de trei din postarea turistică anterioară, căci este abia începutul.
Aș putea spune că, având deja o vârstă, îl ducem pe cel mic "să descopere lumea", dar aș vorbi prostii. Deși este sociabil, acum inca nu întelege mare lucru din călătorii, însă merge cu noi pentru că așa putem petrece mai mult timp împreună.
Vara asta, concediul a fost programat în a doua parte a lui august, decizia fiind inspirată, având în vedere vremea capricioasă care a fost în iulie. N-am să intru în prea multe detalii, ci voi lăsa pozele să "vorbească", cu mențiunea că a fost împărțit în trei bucăți: mare, munte și acasă (în provincie), fiecare cu avantajele ei.
Episodul "Mare" și-a avut "platourile de filmare" la Costinești, unde am stat la Vila Medeea, loc numai bun de mers cu copiii, datorita condițiilor prietenoase, gândite și pentru aceștia. În plus față de ce știam despre "stațiunea tineretului", mai adaug un loc bun de mâncat (cherhanaua Pofta Pescarului, unde se poate și cumpăra pește proaspăt direct de la pescari, dacă mergi dimineața) și mânăstirea "Sf Elena de la mare".












După o scurtă escală în capitală, caravana s-a mutat la altă latitudine și mai la altitudine, în căutare de răcoare, verdeață și râuri susurătoare. Îmi fac, pe această cale mea culpa, că ales că am ales "autostrada Ploiești-Brașov" (a se citi "clasicul" DN1) într-o zi de vineri, chinuind un pic copilul în trafic. Totul a fost compensat însă, de ce a urmat, descoperind locuri deosebite, unele noi, altele la care am revenit pe motiv de plăcere.
Prima "tabără" am pus-o la Palatul Bruckental din Avrig. Nu doar de vizitat, ci și de cazat, mâncat (orice cu gălbiori, fiind sezonul lor) și relaxat prin parcul în stil baroc. Domeniul care a fost reședința de vară a baronului care a guvernat Transilvania in sec. XVIII este un loc pe care îl recomand din tot sufletul.













Următoarea oprire a fost la Castelul de Lut, un obiectiv relativ recent din zonă, dar care atrage foarte multă lume. Pe lângă acesta, și-au facut loc câteva chioșcuri cu suveniruri, gustări și localnici cu fructe de pădure. Pe viitor, amînțeles că vor să facă și spații de cazare.







Pentru că a fost vacanța în care am mâncat pește pe unde am putut, aveam de ales între două păstrăvării de la poalele Făgărașului: Albota sau Sâmbăta de Sus. Am ales-o pe a doua, pe motiv că Răducu adormise în mașină, astfel prelungind deplasarea.
Pe lângă păstrăvul pregătit in diferite moduri, Sâmbăta reprezintă și și locul unde se află una dintre cele mai frumoase mânăstiri de la noi (alături de Bârsana, Putna, Râmeț și Poana Mărului), alegere subiectivă a mea, mai ales pentru peisajul din jur și stilul brâncovenesc.





Deși am trecut des pe acolo, de data asta am și înnoptat pentru prima dată în Râșnov, ocazie pentru a lua la pas orașul "trandafirilor" (după nume, că nu erau așa mulți). Am constatat că orașul era cam pustiu pentru o zi de week-end, imaginația făcându-mă să îl compar cu un Rîmnic Sărat ardelenesc. Toată agitația era mutată în zona de lângă cetate, loc în care am ajuns și noi la pas și ne-am petrecut după amiaza.


Pentru că nu am mai vrut să repetăm greșeala de a sta în trafic mai mult decât trebuie, dar și pentru că eram dornici de alte peisaje, am ales traseul spre casa din provincie mergând pe valea râului sacru al locuitorilor dintre Vrancea și Prahova. Da, acela cu podul în lucru fix toată vara 2018, Buzăul.

Prima oprire am avut-o la biserica fortificata săseasca din Prejmer, aceasta fiind foarte bine conservată și pusă în valoare. Medievalul se împletea foarte armonios cu modernul, reprezentat de tot ce înseamnă turism.






Abia apoi am luat firul apei care curge către locul de baștină. Am descoperit o zonă naturală deosebită, neexploatată turistic suficient. Este vorba de Vama Buzăului, cu rezervația de zimbri de la Acriș și Cascada Urlătoarea care se formeaza aproape de izvoarele râului. De fapt, nu este chiar o cascadă, așa cum știm, ci o coastă calcaroasă pe care se scurg mai multe izvoare către pârâul din vale.












Ultima oprire de vacanță a fost la pensiunea "Acasă la părinți" din zona rurală din nordul Munteniei. Aer curat, natură, ultra all inclusive...tot ce îți dorești.
Ca un promo, următoarea (sau următoarele) postări vor fi iar în zona sportivă, dar toate la timpul lor.
Ne revedem (pardon, recitim) în curând.