Alergătorul invizibil

Da, despre mine este vorba. De ce? Nu pentru că aș fi fost extrem de rapid sau translucid, astfel încât camerele fotografilor pasionați de alergare să nu mă capteze.

Răspunsul e simplu. Prezența mea în mișcare în albumele foto de la Semimaratonul București, altă dată din abundență, s-a rezumat anul acesta la câteva cadre rătăcite. Deci, adio celebritate, în ciuda performanței "notabile" din competiția sportivă. :)

Așadar, v-am explicat titlul, deci trebuie să trec la subiect. Dat fiind un eveniment care urmează să se petreacă la vară, semi-ul din mai rămăsese singurul obiectiv major în ale fugii cu chip la șireturi pe 2017.
În nota devenită regulă din ultimii ani, nici acum nu am reușit să mă antrenez cât aș fi vrut. Veneam după full maratonul de astă toamnă, dar sezonul rece nu m-a atras prea mult la mișcare. În plus, nici gâtul nu mi-a dat pace o bună perioadă, așa că în perioada decembrie-februarie am alergat cam cât într-o săptămână din sezonul cald.
Revenind în zilele noastre, m-am trezit pe la jumătatea lui martie că vine "Petromul" și eu nu vreau să fac doar act de prezență. Înscris eram deja, aparatul respirator funcționa în parametri normali, iar la partea de auto-motivare lucram din greu. Martori îmi sunt prietenii din grupul Share your run, pe care i-am exasperat cu #sub1h45. Voiam, deci, să îmi bat recordul anterior, din octombrie 2015, care era undeva puțin sub 1h 47'.
Timpul fiind cam scurt, am fost să îmi comprim un pic programul, alegând să fac 21de sesiuni care au început cu ture de tempo (cam la 4:45-5:00 pe km), cu creșterea progresivă a distanței, în a doua parte alternând cu long run și intervale. Nu zic că e cea mai bună opțiune de antrenament, dar a fost alegerea mea și am vrut să văd ce iese. De aceea, recomand fiecăruia să facă ce crede că se potrivește nivelului la care se află, să-și asculte organismul și să poată spune "stop", când este cazul. Suntem doar niște amatori mai implicați și atât.
În mare, totul a decurs conform planului. Viteza era în grafic, kilometrii la fel, iar atletul de ocazie se simțea bine. Singura perioadă în care a trebuit să mă adaptez a fost vacanța pe care am petrecut-o prin țară. Mai rar, dar am reușit să alerg și în concediu. Baia Mare, Putna, cu aerul său curat și pista de zgură din Buzău au fost locurile privilegiate. De asemenea, și în București am experimentat noi "baze" de antrenament, făcându-mi prezența pe pista de la Iolanda Balaș, în sală, la World Class Titan, dar și mers pe jos, zilnic câte 5 km prin Herăstrău și alte locuri. Competițional, am fost doar la Crosul ASE (8'07" pe 2km) și VeteRun (26'36" pe 5.79 km).
O ultimă dilemă era legată de absența inițială a "iepurilor" de 1h 45', moment în care mi-a trecut prin cap să merg chiar cu cei de 1h40', dar am fost "liniștit" repede de câțiva amici mai cunoscători.
Până la urmă, am avut paceri și la obiectivul meu de timp, iar cursa putea să vină. Mai erau câteva zile, botoșii erau pe pause, carbohidrații asimilați, iar anunțul cu noul traseu mă încuraja că voi reuși.
Ca de obicei, tabieturile de dimineață au fost făcute, dar nu mai intru in detalii. La 8 dimineața eram în zonă, numai bine ca să asist la o bucată din cursa de 10km, unde am recunoscut în marea de oameni câțiva cunoscuți. De asemenea, am avut câteva momente de reflecție, în momentul când am văzut concurenții în scaune cu rotile. Noi, oamenii normali, nu avem nicio scuză să nu facem mișcare.

Nu aveam prea mult timp de căscat gura, așa că m-am dus să-mi pregătesc startul. Câteva vorbe schimbate cu prietenii întâlniți pe acolo, urmate de un pic de încălzire (chiar lângă kenyeni, între noi fie vorba ☺) și sunt gata de start.
De data aceasta, s-a pornit din dreptul parcului Izvor, dar zona principală tot la Constituției era. Mi-am gasit repede pace-makerii, alături de care am pornit prin gloata de alergători care a cam ținut până la urmatoarea trecere prin Piață. Apropo de gloată, nu vreau să dau în nimeni, dar și la alergare se procedează cam ca și la condusul prin București, în sensul că sunt foarte multi care nu se asigură la schimbarea direcției de mers, nu își țin banda și enumerarea neregulilor ar putea continua. Nu mă plâng, dar anumite mișcări negândite pot provoca accidentări urâte, în anumite conditii de cursă.

Cu "iepurii" n-a fost nicio problemă la început, viteza de deplasare fiind mai mică decât acel 4:57 pe mie, cât era targetul. După ce am reușit să ieșim la lumină însă, băieții au început să ne "fugărească" un pic pe bucata spre Arena Națională, această abordare dând naștere unor comentarii răzlețe, inclusiv din partea mea. La rece, îmi dau seama că nu prea aveam dreptate, fiind sub impulsul primelor semne de oboseală, iar ei trebuiau să recupereze din timpul pierdut.

Toată această perioadă intermediară a cursei, am încercat să stau "la plasă", cum se face în ciclism, pentru a minimiza efortul depus. Acum, când scriu, văd că acesta poate fi motivul principal al lipsei de expunere în fața obiectivelor foto. Oricum, nici energia nu era percepută chiar la nivel optim, apărând deja întrebările și disputa între inimă și creier.
Un alt lucru de menționat pentru ușoara lipsă de vitalitate de până la km 17-18, ar fi gestionarea haotică a alimentării cu cele necesare, gelul cu cofeină luat fără apă fiind "capacul" care m-a chinuit câțiva kilometri. Îmi trecea prin cap atunci chiar să o las mai moale și să alerg doar de plăcere în continuare, fără obiectiv de timp. S-a văzut însă că pacerii au și alt rol în afară de a duce ritmul, iar o sticlă cu apă preluată de la unul dintre ei mi-a redat cheful de alergare. De asemenea, am fost motivat suplimentar și de întâlnirea cu un amic rămas în urmă, pe motiv de "nepotrivire de caracter" cu ziua, cursa etc. Am fost sfătuit să nu scap din ochi oamenii cu baloane, pentru că va fi greu să-i mai prind apoi. Merci Adrian.

Fără să-mi dau seama, apoi, am reușit să țin pasul fără probleme, reușind chiar să "evadez" pe ultimii 2 km. O întâmplare amuzantă s-a petrecut înainte de ultimă linie dreaptă, când am auzit câțiva spectatori strigând "Dănuț, Dănuț!". Deja mă gândeam că fanii veniseră să mă aplaude, dar elanul mi-a fost retezat rapid, când mi-am dat seama că urările încurajările erau adresate unui tiz, mult mai cunoscut.
Gata, se vedea finișul, iar marele avantaj de anul ăsta a fost că ultimul sprint nu risca să se termine hilar înainte de poartă, pe motiv de lipsă de energie suplimentară.
Am terminat en fanfare, cu un timp net de 1h 43' 01", cam la un minut în fața echipei de pace-makeri, dovadă că și aceștia au fost cam rapizi pentru ce trebuiau să facă. Oricum, le mulțumesc pentru efort și altruism. Chapeau!

Ca și la maratonul de astă toamnă, ceasul nu a colaborat 100%, așa că lungimea totală a traseului monitorizat de mine a fost de fix 21.00 km. O altă variantă ar fi că am "tăiat" virajele, reușind un traseu mai scurt decât trasa ideală. În concluzie: PB cu peste 2 minute sub anteriorul, dar nu știu ce îmi va rezerva viitorul pentru jumătatea de maraton.

De apreciat și faptul că cel mai bun român din cursa de 21 km a fost buzoianul Nicolae Soare, la echipe câștigând echipa lui Marius Ionescu și Alex Corneschi.

Programul zilei nu se termina aici. După ce am preluat medalia și m-am îndopat regulamentar cu fructe și lichide, a urmat o așteptare cam cât juma' de cursă la preluarea bagajelor de la garderobă. Măcar e bine că nu s-au mai pierdut, cum am auzit că a fost alte dăți.

"Sărbătoarea" alergătorilor s-a încheiat cu prima întâlnire organizată a grupului Share your run, de pe Facebook. A ieșit o adunare de impresii despre competiția proaspăt încheiată, dar și despre alte planuri, idei sau glume împărtășite de oameni deosebiți adunați în jurul mesei cu sucuri de fructe și frappe.

Dacă totul decurge conform planului, la toamnă la MIB 2017 voi bifa o nouă premieră, dar veți descoperi atunci despre ce este vorba.
La final, vă las sa savurați câteva poze interesante, pentru care mulțumesc următorilor: Liliana Spătaru, Cristina Ionescu, Mirela Mihai, Octavian Ivanov, Cosmin Petrenciuc, Bogdan Udroiu, Dan Babu, Smile Production și Fotograful Tău.

Numai respect și alergări frumoase!