vineri, 12 aprilie 2019

Vedi Napoli e poi...costiera Amalfitana

Titlul vine de la celebrul dicton al lui Goethe, după ce a vizitat orașul de la poalele Vezuviului, dar a fost adaptat de mine, cuprinzând și celălalt obiectiv important al zonei.


Așadar, deși poate am fi dorit să ajungem și la alte destinații înainte, ieșirea de primăvară 2019 s-a întâmplat să fie la Napoli plus împrejurimile. Unul dintre motive este și acela că am preferat o distanță mai scurtă, cei care merg cu copii mici înțelegând-ne de ce.

Pentru zbor am revenit la Wizz. Nu pentru ca am avea vreo afinitate (sau invers) față de vreo companie, ci pur și simplu pentru că așa s-a nimerit. Oricare ne oferă prețuri convenabile, ne împrietenim imediat. De data aceasta, cred că a fost pentru prima dată când am avut zborul în perioada prânzului, destul de avantajos, în special pentru că nu mai trebuia să ne trezim dis-de-dimineață. O nouă premieră a fost lăsarea mașinii într-una dintre parcările private din Otopeni, de unde ne-au dus imediat la aeroport (și preluat, la sosire). Foarte rapid și eficient. Recomand Aero Parking. Un alt avantaj al orei a fost acela că nu mai era aglomerația de la orele dimineții, specifică pe DN 1 și la Henri Coandă.



Acestea fiind zise, am lăsat în urmă Bucureștiul, la bordul unui Airbus 321 (cam cel mai mare avion cu care am zburat, deocamdată) și am ajuns în mai puțin de două ore în orașul unde s-a născut pizza și s-a consacrat Maradona. Acolo, aeroportul are marele atu că este situat cam ca Băneasa de la noi, ajungând imediat în centru. La asta se adaugă și faptul că am avut ca "gazde" și ghizi niște prieteni din Italia.
Fiindcă vorbeam de centru, zona de interes napoletană se cam întinde, după părerea mea undeva de la gara centrală (Piazza Garibaldi) spre port și toată zona adiacentă, plină de vervă, dar și istorie în același timp. Prima după amiază și seară chiar pentru zona asta a fost destinată, fiind luată la pas și descoperind savoarea străduțelor tipice, dar și peisajul apusului dinspre golful Napoli.


















La întoarcerea la hotel am avut ocazia să descoperim o altă "minune" napoletană, și anume stațiile de metrou. Atât Toledo, unde am urcat, cât și Garibaldi, unde am coborât parcă se luau la întrecere la arhitectură, dar și realizări tehnice, descoperind aici cele mai lungi scări rulante pe care am mers vreodată. Din ce am mai citit, înțeleg că întreaga rețea de metrou merită vizitată ca atare, datorită aspectelor enunțate mai sus, dar și altor detalii de arheologie și istorie. Un bilet simplu costă 1,1 euro si se poate cumpăra foarte rapid de la automatele de la intrarea în stații.




Ziua doi a fost alocată  vizitării părții romantice a regiunii Campania: celebra coastă Amalfi, plină de peisaje care iți taie răsuflarea, cu o șosea care șerpuiește îndrăzneț prin cele mai înguste locuri dintre munte (de fapt, o coastă plină de plantații de lămâi) și marea Tireniană.
Până să ajungem la coastă însă, am avut da-a face cu traficul infernal. Atât la un capăt (Salerno), cât și la celălalt (Sorrento) se pierde timp serios, mai ales la ieșirile/intrările de pe autostradă. Probabil ca să te pregătească pentru pitorescul coastei, savurat din plin de turiști de toate felurile. Au fost și câteva excepții cu rău de mașină, dar trecătoare, fiind compensate de peisajele mirifice, în special din Positano, singurul loc unde am putut opri.





















Că tot veni vorba de oprire, efectiv nu aveai unde opri dacă erai cu mașina personală pe acolo. Toate tentativele noaste de a opri (chiar și cu plată) în diverse locuri au fost soldate eșecului, reușind abia la Positano. Ce-i drept, era și duminică, iar italieni și străini deopotrivă se bucurau de unul din primele sfârșituri de săptămână mai calde. Din punctul ăsta de vedere, e mai avantajos să mergi cu autobuzul SITA, care face turul coastei pentru doar 10 euro pe zi și scapi de grija parcării.



În a treia zi prietenii romani ne-au lăsat pe cont propriu. Ei au avut doar un week-end normal, iar noi unul prelungit, de care am profitat vizitând un loc mai puțin cunoscut pe plan internațional, dar foarte interesant: palatul și domeniul regal de la Caserta.
Pentru a ajunge acolo este suficient să iei unul dintre trenurile regionale operate de Trenitalia sau EAV (cei care au și Circumvesuviana către Pompei sau Sorrento) pentru doar 3,40 euro de persoană. Acestea se iau foarte facil chiar de la automatele din gara centrală Napoli, iar intervalele de succedere sunt cam la o oră sau mai puțin. Cu ocazia aceasta, am putut admira din afară și mândria "ceferiștilor" italieni: trenul Freciarossa, care te duce de la Napoli la Roma într-o oră, iar la Milano în 4 ore și jumătate.



Călătoria spre Caserta durează 40-45 de minute, prilej numai bun de a admira Vezuviul de la depărtare, dar și zona rurală prin care am trecut. Domeniul regal este exact vis-a-vis de gară, așa că nu ai mult de mers până la acesta. Mai mult este în interior. După ce am luat la rând încăperile somptuoase ale palatului, am rămas să ne petrecem aproape mai mult de o jumătate de zi prin curtea acestuia. Pentru cei mai comozi din fire, există microbuze sau calești, dar este păcat să nu mergi pe jos pentru a savura splendoarea domeniului care este asemănat cu Versailles-ul.











Începând cu fântânile și bazinele cu pești înșirate pe toată lungimea parcului, spațiile verzi care te încântau la orice pas, plus statuile si elementele de artitectură deosebite, toate au făcut ca plimbarea de luni să fie una relaxantă și interesantă, în același timp.
Tot parcul se întinde mai mult pe lungime, cam 2 km de la palat, presărați cu bazine, fântâni și cascade la tot pasul pe culoarul croit printre copaci. La capătul acestuia se află o cascadă care pare a fi naturală, dar și superba gradină englezească, loc perfect în care Radu și-a făcut somnul de după masă, iar noi am savurat o pizza margherita delicioasă. Că tot veni vorba, de absolut peste tot de unde cumperi pizza, nu ai șanse să iei vreuna proastă. Mie unul, mi-a plăcut la nebunie, îndiferent dacă a fost luată de la restaurant sau de la patiseria din colț. Pastele la fel.





























Întorcându-ne la Napoli, am avut program liber ales, de plimbare și pierdut vremea pe străduțe, ceea ce a urmat și în ultima zi, înainte de întoarcerea acasă. După cum știți, nu fac reclamă gratis decât celor care merită cu adevărat. The winner is.....(bat tobele)....Attanasio Pizzeria e Ristorante Tipico Napoletano, restaurant situat în buricul târgului, foarte aproape de gară și de cazarea noastră. Nu exagerez, dar absolut tot ce am "păpat" de la ei a fost delicios, începând cu bruschettele, continuând cu paste și pește, dar și limoncello, consumat mai mult din curiozitate. Pe langă produse, serviciile au fost și ele de primă clasă, ospătarii amabili, rapiditatea cu care au adus mâncarea și prietenia cu care ne-au tratat fiind aspecte care, pe mine unul, mă gâdilă plăcut la orgoliu.



Pentru că la dus am fost preluați, nu prea am conștientizat timpul necesar ajungerii la aeroport și a fost nevoie să ne facem preocupări prin Capodichino, căci așa se intitulează. De precizat și că de la gara centrală, noi am făcut doar 15 minute cu Alibus-ul (operat de compania locală de transport și costă 5 euro), iar într-o zi mai aglomerată poate face maxim 30-40 de minute. În timpul rămas până la decolare, cea mai importantă "personalitate a delegației noastre" a reușit să tragă și un pui de somn, întrerupt de îmbarcarea în același Airbus care ne cărase și la dus.



Rămânem cu regretul că nu am reușit să acoperim și celelalte obiective importante de pe lângă Napoli (Vezuviul, Pompeii, Herculaneum, insula Capri și o parte din coasta Amalfitana), pentru care am fi avut poate nevoie de încă o zi, dar și cu mulțumirea că am avut o mini-vacanță reușită și promisiunea că vom reveni cândva și pentru "restanțele" de tura asta.
Ca oraș, Napoli a fost parcă mai bine decât mă așteptam. Deși avea reputația de a fi murdar și destul de periculos, pentru cineva care vine din România nu este chiar bau-bau. Deși are clădiri mult mai urâte decât blocurile vechi din cariere de pe la noi, iar imigranții sunt peste tot, noi ne-am simțit în regulă în plimbările pe străduțele orașului.




Ca de obicei, lista de așteptare (cel puțin, aia din capul meu) pentru următoarea ieșire europeană este cam lungă. De aceea nu fac nicio previziune, Napoli fiind exemplul clar că nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se potrivește.

La final, vă las un citat care mi-a plăcut. Nu are legatură cu Napoli, ci cu pasiunea de a călători.
"Nu trebuie să fii bogat pentru a călători bine" – Eugene Fodor