vineri, 20 mai 2016

Iepuraşii roz

După ce la ultimul semi, cel din octombrie 2015, am realizat cea mai bună performanță a "carierei", în 2016 se punea întrebarea dacă timpul poate fi îmbunătățit sau o apuc pe alte căi. Căi sportive, nu vă gândiți la altceva.
Prima dintre aceste căi s-a ivit chiar în primăvara asta (a doua va fi la toamnă, dar vom mai vorbi), când am decis să mă pun și în folosul altora, atât cât voi putea. Astfel, am acceptat provocarea lui Gabriel Solomon și m-am înscris în echipa de pacemakeri, iepuri, pe înțelesul tuturor. Deci, trebuia să ajutăm alți alergători să obțină un anumit timp la final, în cazul meu 2 ore și 20 min pentru cei 21 de kilometri și un pic.

Pregatire a fost si nu prea, dar aveam ceva acumulat la inceputul anului asta. Plus ca week-endul cu concursul se anunta aglomerat, din mai multe motive personale, motiv pentru care chiar ma gandisem sa renunt. Am hotarat sa raman, asa ca au urmat instructiunile de la Gabi, pe care le-am invatat pe de rost ca sa fiu pregatit pentru noua postura.
Nefiind in Bucuresti, m-am asigurat ca am delegat pentru ridicarea kitului (Vali), iar baloanele si celelalte accesorii urmau sa fie preluate duminica dimineata.
Ca de obicei, in ziua cursei, trezirea la 6 fara un pic, urmata de tabieturile pe care nu le mai mentionez acum, echiparea si ... hai la joaca :) Atat prognozele, cat aprecierea personala (am scos nasul pe geam) ma cam faceau sa fiu temator cu privire la vreme. Niste nori, destul de amenintatori, riscau sa ne strice distractia duminicala, dar nu ma puteau opri. Daca era sa ploua, singura dorinta era sa ma prinda pe traseu si nu inainte sau dupa cursa.
Ajung destul de repede, printre cativa camarazi in metrou, si, in continuare, se simte destul de frig, in ciuda miscarilor de incalzire. N-a durat mult si m-am intalnit cu cei impreuna cu care urma sa impartim acest job de duminica. Ii studiasem un pic inainte, cautandu-le profilurile pe Facebook, asa ca a fost destul de usor sa ne cunoastem. Asadar, impreuna cu Diana, Mihai, Daniel si Gabriel am format echipa de "iepuri" pentru cei care doreau sa scoata 2 ore si 20 pe semimaraton. Dupa o scurta socializare, am primit de la Gabi recuzita necesara: tricou de pacer, bratara cu timpii necesari la fiecare kilometru si... BALOANE ROZ legate de eticheta tricoului. Desi initial am crezut ca doar un membru va purta baloanele si deja o vedeam pe Diana ca singura care sa "nu se faca de ras" cu frumoasa culoare..."de fete", pana la urma toti am avut cateva. :)

Cu cateva minute inainte, dupa poza de grup cu toti pacemaker-ii, ne-am incolonat frumos si hop in blockstart, unde prima grijă a fost să nu pierdem baloanele care erau fluturate de vânt și se agățau de orice in jur. Imediat ne-am găsit și câțiva "adepți", cel puțin pentru prima parte a traseului, iar startul a fost clasic pentru cei din sectoarele din spate: la început jogging lejer (a se citi "mers alert"), urmat de alergare propriu-zisă abia după ce am trecut de poartă, moment în care am pornit și cronometrele.

Urmand sfaturile organizatorilor, am incercat sa stam destul de grupati si sa ne infranam reciproc tentatiile de a alerga prea tare. Spre deosebire de alte dati, ritmul de acum mi se parea extrem de lejer, iar buna dispozitie a existat de la inceput, cu replici de "agatat pasageri" care mai de care mai amuzante: "haideti cu noi la 2:20 ... volti", "trenul de 2:20", "poftiti in vagoane" sau "veniti cu noi pe programul 2.....20" fiind doar cateva dintre acestea. :)

Spre uimirea mea, am reusit sa mentinem ritmul recomandat (undeva la 6:37 trebuia) inca de la inceput, nefiind nevoie sa facem ajustari majore de viteza pe parcurs, ceea ce a ajutat la pastrarea relativ constanta a numarului de membri "simpatizanti". Fiind destui iepuri in echipa, am incercat (mai mult din instinct) sa ne impartim sarcinile, pentru binele scopului comun. Unii duceau ritmul in fata grupului, altii ramaneau la discutii si sfaturi ceva mai in spate, altii verificau constant ceasul, altii mergeau inainte la punctele de alimentare sa ia provizii pentru toti. Intr-un cuvant: orice activitate care simteai ca poate ajuta.

Usor, usor, luandu-ne cu discutiile, cu ochii dupa bornele kilometrice (intre noi fie vorba, amplasate cam gresit undeva prin zona stadionului) sau salutand prieteni intalniti pe drum, am intrat in jumatatea a doua a traseului si incepeau sa apara primele semne de oboseala. Dupa mine, aici a contat mai mult experienta anterioara a pacerilor (cat avea fiecare), cu sfaturi de hidratare, respiratie si, cel mai important, de motivatie. Deja numarul de membri ai grupului incepea sa oscileze destul de mult, preluand destui intarziati, dar si lasand in urma, din pacate, cativa mai lenti.

O surpriza placuta si neasteptata am avut in momentul trecerii inapoi prin zona de la magazinul Unirea, cand am remarcat prezenta celui mai important suporter si fotograf care exista, infiltrata printre lautarii care dadeau recital printre alergatori.






Ajungand din nou in zona aglomerata, am fost si ajutati un pic de atmosfera din jur, desi nu chiar peste tot spectatorii au fost implicati in a sustine concurentii. Cred ca mai mult "inghesuiala" de pe Calea Victoriei, cu cladiri si oameni laolalta, au contribuit un pic la presiunea, in sens pozitiv, care a motivat concurentii sa treaca peste momentul in care energia se apropie de final.


De data asta, intoarcerea de la Odeon n-am mai fost la Odeon, ci un pic mai devreme, inainte de Cercul Militar, oferindu-ne bucuria coborarii rapide inapoi la Splai, dupa care venea partea care mie nu imi place aproape deloc: falsul plat catre Eroilor (aproximativ km 18). Data fiind oboseala acumulata dupa distanta asta, am hotarat impreuna cu ceilalti "iepuri" sa "calcam frana" un pic, mai ales ca eram cu circa 2 minute mai bine decat timpul tinta.




Ne indreptam, iata, cu pasi mari spre final si am inceput sa punem la cale strategia de sfarsit. Avand timpul de partea noastra, pe masura ce se apropia zona de finish, am inceput sa incurajam alergatorii care ne insoteau in momentele acelea sa accelereze si sa dea tot ce pot pe ultima bucata.
Ultima linie dreapta, dupa curba de la Izvor, a fost cu adevarat superba, cu destui dintre cei care fusesera cu noi decisi sa se autodepaseasca si sprintand ca la o cursa scurta. Ramasi "singuri", am trecut tinandu-ne de mana, in acelasi timp linia de sosire.
Nu stiu daca acum activitatea pacerilor a fost mai apreciata ca alte dati, dar eu participand pentru prima data in acest fel, am ramas cu o impresie foarte placuta, ca am reusit sa ajut niste oameni care au facut o cursa frumoasa, facandu-mi in acelasi timp si noi priteteni printre colegii de "suferinta". Timpul meu nu mai conteaza :)


Cu bune si cu rele (sunt deja foarte bine cunoscute), "Petromul" de anul asta a reusit sa creasca, per ansamblu, fata de editiile anterioare, dar se poate si mai bine. Ce-i important: tot mai multa lume alege sa faca miscare si sa incerce sa se "lupte cu ceasul".
Pentru perioada urmatoare, voi incerca sa nu ma fac de ras si sa ma simt bine in realizarea celei mai mari "pasarele" personale in domeniul alergarii. Poate ghiciti care este, dar mai multe nu voi dezvalui deocamdata.

Multumiri pentru poze: Diana Carp (mai exact, Calin), Radu Cristi si LS ;-)

Niciun comentariu: